bardace

BĂRDÁC, (1) bărdace, s.n., (2) bărdaci, s.m. (Reg.) 1. S. n. Donicioară cu o capacitate de circa o oca. 2. Varietate indigenă de prun. – Din tc. bardák.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BĂRDÁCĂ, bărdace, s.f. 1. Ulcică smălţuită de pământ (cu toartă). 2. Varietate indigenă de prune, lunguieţe şi puţin strangulate spre coadă. – Din bărdac.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

BĂRDÁ//C ~ci m. reg. Varietate de prun, cu fructe lunguieţe, puţin strangulată spre coadă, de culoare roz-vânătă şi cu pulpa zemoasă. /Din bărdaca
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

BĂRDÁ//CĂ ~ce f. 1) Fructul bărdacului. 2) pop. Cană mică (de lemn sau de lut), strâmtă la gură, folosită pentru băut. /<turc. bardak
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

bărdácă (-ce), s.f. – 1. Ulcică. – 2. Varietate de prună. – var. bărdac, bardac(ă). Megl. bărdac. Tc. bardak (Moklosich, Fremdw., 77; Şeineanu, II, 38; Lokotsch 230; Ronzevalle 43), cf. cuman. bardac (Kuun 123), bg. bardak. Sensul 2 apare şi în tc.
(Dicţionarul etimologic român)

bărdác (prun) s. m., pl. bărdáci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

bărdácă s. f. /bărdác s. n. (vas mic de pământ), pl. bărdáce
(Dicţionar ortografic al limbii române)

bărdácă (prună) s. f., g.-d. art. bărdácei; pl. bărdáce
(Dicţionar ortografic al limbii române)