bineface
[Conjugare]
binefáce (-c, ăcút), – vb. (Înv.) A face binele. De la bine şi face, compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supravieţuieşte în der., şi a cărei compunere se simte încă, astfel încît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine. – Der. binefăcător, adj. (care foloseşte, care face bine); binefacere, s.f. (faptă bună; ajutor dat cuiva).
(Dicţionarul etimologic român)
(Dicţionarul etimologic român)