binelea
BÍNELEA formă verbală v. BINE (I). În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învăţătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situaţie prielnică. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau aţi) venit (sănătos, sănătoşi)! ♢ (Referitor la sănătate) A se simţi bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ţi-e bine? = a) (ce), nu eşti sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), eşti nebun? nu eşti în toate minţile? 2. În concordanţă cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porţi bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. şi ir.) Bine ţi-a făcut! = aşa trebuia, aşa se cuvenea să-şi facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanţă cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă şi dansează bine. Cu rochia asta iţi şade bine. ♢ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeş(ă). ♦ În concordanţă cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că aşa stau lucrurile. Să ştiu bine că mor, şi nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. [DEX \'98]
(Alte dicţionare)
de-a bínelea loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Alte dicţionare)
de-a bínelea loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)