capătul

CÁPĂT, capete, s.n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situaţii sau a unei stări; margine, limită, sfârşit¹, istov. ♢ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârşit; îndelungat, întins. ♢ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârşit; până la ultimele consecinţe, în mod consecvent. ♢ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situaţii) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârşit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieşi cu bine dintr-o situaţie neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înţelege cu cineva. Nici un capăt de aţă = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de aţă = absolut tot. 2. Fragment; rămăşiţă de... – Refăcut din pl. capete < lat. capita).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CÁP//ĂT ~ete n. 1) Extremitate a ceva (corp, suprafaţă, lucru, stare, perioadă de timp etc.); margine; extremă. ~ătul podului. ♢ Fără ~ fără sfârşit. De la ~ de la început. Până la ~ până la sfârşit. A pune ~ a face să înceteze. A da de ~ a duce la bun sfârşit. 2) Parte a ceva rămasă neconsumată sau neutilizată; rămăşiţă; rest. Un ~ de lumânare. /<lat. capita
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

cápăt s. n., pl. cápete
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
CÁPĂT s. 1. v. extremitate. 2. v. vârf. 3. v. cap. 4. v. extremitate. 5. v. căpătâi. 6. v. flanc. 7. cap, final, fine, încheiere, sfârşit, (înv.) concenie, coneţ, cumplire, săvârşit, sfârşenie, sfârşitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.)
(Dicţionar de sinonime)