DISIDÉNT, -Ă, disidenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care are păreri sau opinii deosebite faţă de colectivitatea, organizaţia etc. din care face parte. ♢ (Adjectival) Grup disident. [Var.: dizidént, -ă s.m. şi f.] – Din fr. dissident, lat. dissidens, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISIDÉNŢĂ, disidenţe, s.f. Atitudine, manifestare de disident. ♦ (Concr.) Grup de persoane cu opinii diferite de acelea ale majorităţii; sciziune formată prin acţiunea unui astfel de grup. [Var.: dizidénţă s.f.] – Din fr. dissidence, lat. dissidentia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISIDÉN//T ~tă (~ţi, ~te) şi substantival Care manifestă disidenţă. /<fr. dissident, lat. dissidens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISIDÉNŢ//Ă ~e f. 1) Stare a unei persoane sau a unui grup de persoane care încetează a se supune unei autorităţi sau care se separă de o comunitate. 2) Grup de persoane care nu se mai supune unei autorităţi sau s-a separat de o comunitate. 3) Sciziune într-o comunitate, provocată de deosebirile de idei. /<fr. dissidence, lat. dissidentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISIDÉNT, -Ă s.m. şi f. Persoană ale cărei păreri, opinii sunt deosebite de ale majorităţii. [Var. dizident, -ă s.m.f. / cf. fr. dissident, lat. dissidens].
(Dicţionar de neologisme)
DISIDÉNŢĂ s.f. Deosebire de opinii (faţă de o majoritate); sciziune, schismă; dezacord. ♦ Grup de persoane care susţin o părere diferită de aceea a majorităţii; sciziune care ia naştere în urma unei asemenea situaţii. [Var. dizidenţă s.f. / cf. fr. dissidence, lat. dissidentia].
(Dicţionar de neologisme)
DISIDÉNT, -Ă s. m. f. cel ale cărui păreri, convingeri (politice) sunt deosebite de ale majorităţii sau ale unui grup din care face parte. (< fr. dissident, lat. dissidens)
(Marele dicţionar de neologisme)
DISIDÉNŢĂ s. f. deosebire de opinii (faţă de o majoritate); dezacord. ♢ grup de persoane care susţin o parte diferită de aceea a majorităţii; sciziune care ia naştere în urma unei asemenea situaţii. (< fr. dissidence, lat. dissidentia)
(Marele dicţionar de neologisme)
disidént s. m., pl. disidénţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
disidénţă s. f., pl. disidénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
disidénţă s. f., g.-d. art. disidénţei; pl. disidénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISIDÉNŢĂ s. v. sciziune.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISIDÉNŢĂ, disidenţe, s.f. Atitudine, manifestare de disident. ♦ (Concr.) Grup de persoane cu opinii diferite de acelea ale majorităţii; sciziune formată prin acţiunea unui astfel de grup. [Var.: dizidénţă s.f.] – Din fr. dissidence, lat. dissidentia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISIDÉNŢ//Ă ~e f. 1) Stare a unei persoane sau a unui grup de persoane care încetează a se supune unei autorităţi sau care se separă de o comunitate. 2) Grup de persoane care nu se mai supune unei autorităţi sau s-a separat de o comunitate. 3) Sciziune într-o comunitate, provocată de deosebirile de idei. /<fr. dissidence, lat. dissidentia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISIDÉNT, -Ă s.m. şi f. Persoană ale cărei păreri, opinii sunt deosebite de ale majorităţii. [Var. dizident, -ă s.m.f. / cf. fr. dissident, lat. dissidens].
(Dicţionar de neologisme)
DISIDÉNŢĂ s.f. Deosebire de opinii (faţă de o majoritate); sciziune, schismă; dezacord. ♦ Grup de persoane care susţin o părere diferită de aceea a majorităţii; sciziune care ia naştere în urma unei asemenea situaţii. [Var. dizidenţă s.f. / cf. fr. dissidence, lat. dissidentia].
(Dicţionar de neologisme)
DISIDÉNT, -Ă s. m. f. cel ale cărui păreri, convingeri (politice) sunt deosebite de ale majorităţii sau ale unui grup din care face parte. (< fr. dissident, lat. dissidens)
(Marele dicţionar de neologisme)
DISIDÉNŢĂ s. f. deosebire de opinii (faţă de o majoritate); dezacord. ♢ grup de persoane care susţin o parte diferită de aceea a majorităţii; sciziune care ia naştere în urma unei asemenea situaţii. (< fr. dissidence, lat. dissidentia)
(Marele dicţionar de neologisme)
disidént s. m., pl. disidénţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
disidénţă s. f., pl. disidénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
disidénţă s. f., g.-d. art. disidénţei; pl. disidénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISIDÉNŢĂ s. v. sciziune.
(Dicţionar de sinonime)