DISONÁNT, -Ă, disonanţi, -te, adj. (Adesea fig.) Care sună neplăcut, care reprezintă o disonanţă. – Din fr. dissonant.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISONÁNŢĂ, disonanţe, s.f. (Muz.) Lipsă de consonanţă, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălţimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISONÁN//T ~tă (~ţi, ~te) Care produce o disonanţă; discordant; distonant. /<fr. dissonant
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISONÁNŢ//Ă ~e f. 1) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordează din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanţă; distonanţă. 2) lingv. Succesiune de sunete sau de silabe supărătoare auzului. 3) Lipsă de acord, de proporţii (între părţile componente). /<fr. dissonance, lat. dissonantia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISONÁNT, -Ă adj. Neplăcut pentru auz, care produce disonanţă. [< fr. dissonant].
(Dicţionar de neologisme)
DISONÁNŢĂ s.f. Împerechere de sunete sau de note muzicale care impresionează neplăcut auzul. ♦ Întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. ♦ (Rar) Stridenţă; dezacord. / < fr. dissonance, cf. lat. dissonantia].
(Dicţionar de neologisme)
DISONÁNT, -Ă adj. care sună neplăcut, care produce disonanţă. (< fr. dissonant)
(Marele dicţionar de neologisme)
DISONÁNŢĂ s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. ♢ întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. 2. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridenţă. (< fr. dissonance, lat. dissonantia)
(Marele dicţionar de neologisme)
disonánt adj. m., pl. disonánţi; f. sg. disonántă, pl. disonánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
disonánţă s. f., g.-d. art. disonánţei; pl. disonánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISONÁNT adj. v. nearmonios.
(Dicţionar de sinonime)
DISONÁNŢĂ s. v. nepotrivire.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Disonant ≠ concordant
(Dicţionar de antonime)
Disonanţă ≠ consonanţă
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
DISONÁNŢĂ, disonanţe, s.f. (Muz.) Lipsă de consonanţă, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălţimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISONÁNŢ//Ă ~e f. 1) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordează din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanţă; distonanţă. 2) lingv. Succesiune de sunete sau de silabe supărătoare auzului. 3) Lipsă de acord, de proporţii (între părţile componente). /<fr. dissonance, lat. dissonantia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
DISONÁNT, -Ă adj. Neplăcut pentru auz, care produce disonanţă. [< fr. dissonant].
(Dicţionar de neologisme)
DISONÁNŢĂ s.f. Împerechere de sunete sau de note muzicale care impresionează neplăcut auzul. ♦ Întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. ♦ (Rar) Stridenţă; dezacord. / < fr. dissonance, cf. lat. dissonantia].
(Dicţionar de neologisme)
DISONÁNT, -Ă adj. care sună neplăcut, care produce disonanţă. (< fr. dissonant)
(Marele dicţionar de neologisme)
DISONÁNŢĂ s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. ♢ întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. 2. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridenţă. (< fr. dissonance, lat. dissonantia)
(Marele dicţionar de neologisme)
disonánt adj. m., pl. disonánţi; f. sg. disonántă, pl. disonánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
disonánţă s. f., g.-d. art. disonánţei; pl. disonánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
DISONÁNT adj. v. nearmonios.
(Dicţionar de sinonime)
DISONÁNŢĂ s. v. nepotrivire.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Disonant ≠ concordant
(Dicţionar de antonime)
Disonanţă ≠ consonanţă
(Dicţionar de antonime)