pioncănit

pioncăní, pióncăn şi pioncănésc, vb. IV (reg.) 1. (despre curci) a scoate strigătul caracteristic speciei; a pioncăi. 2. a vorbi cu voce subţire, piţigăiată; a pioncăi. 3. a vorbi încet, slab, stins; a pioncăi, a pioci. 4. a slăbi, a se topi (de boală sau de bătrâneţe); a deveni moale, fără putere. 5. a merge, a se deplasa greu, a (se) pioncăi. 6. a nu mai vedea bine. 7. a se mocoşi, a se mocăi.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)

pioncănít², pioncănítă, adj. (reg.) 1. slab, topit (de boală sau de bătrâneţe); care este fără putere, fără vlagă; pioncănit. 2. care merge, care se deplasează greu. 3. care are vedere slabă. 4. mocoşit, mocăit.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)

pioncănít¹, pioncăníturi, s.n. (reg.) 1. strigăt caracteristic curcilor; pioncăit. 2. voce sau vorbire cu glas subţire, piţigăit; piţigăială în vorbire; pioncăială, pioncăit. 3. vorbire înceată, slabă, stinsă; pioceală, piocit. 4. slăbire, topire (de boală sau de bătrâneţe); pioncănitură. 5. vedere slabă, pioncăială, pioncăit. 6. mocoşire, mocăială.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)