stivuire

STIVUÍ, stivuiésc, vb. IV. Tranz. A aranja în stive obiecte de acelaşi fel, a face stive; a stiva. – Stivă + suf. -ui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

STIVUÍRE, stivuiri, s.f. Acţiunea de a stivui; stivare. – V. stivui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A STIVU//Í ~iésc tranz. (obiecte de acelaşi fel) A aşeza în straturi suprapuse; a face stive. /stivă + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

stivuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. stivuiésc, imperf. 3 sg. stivuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. stivuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

stivuíre s. f., g.-d. art. stivuírii; pl. stivuíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
STIVUÍ vb. (rar) a stiva. (A ~ lăzile.)
(Dicţionar de sinonime)

STIVUÍRE s. (rar) stivaj, stivare. (~ lăzilor.)
(Dicţionar de sinonime)