stoicism

STOICÍSM s.n. 1. Curent filozofic în Grecia şi Roma antică, care conţinea elemente materialiste în ceea ce priveşte problema cunoaşterii şi care în domeniul eticii susţinea că oamenii trebuie să trăiască potrivit raţiunii, să renunţe la pasiuni şi la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat şi să se dovedescă neclintiţi în faţa vicisitudinilor vieţii. 2. Tărie, fermitate morală în încercările vieţii. [Pr.: stoj-] – Din fr. stoïcisme.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

STOICÍSM n. 1) (în antichitatea greco-romană) Curent filozofic conform căruia omul trebuie să se conducă după raţiune şi să înfrunte cu fermitate şi curaj toate vicisitudinile vieţii. 2) Atitudine plină de bărbăţie şi curaj; tărie sufletească. [Sil. sto-i-] /<germ. Stoizismus, fr. stoïcisme
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

STOICÍSM s.n. 1. Curent filozofic creat de Zenon în sec. IV î.e.n. în Grecia antică, care conţinea elemente materialiste în concepţia despre natură şi în teoria cunoaşterii, dar care în domeniul eticii se menţinea pe poziţii idealiste, propovăduind supunerea faţă de soartă şi considerând drept condiţie a fericirii eliberarea de pasiuni şi liniştea spiritului. 2. Tărie, fermitate sufletească în faţa greutăţilor vieţii. [Pron. sto-i-. / cf. fr. stoïcisme].
(Dicţionar de neologisme)

STOICÍSM s. n. 1. doctrina şcolii stoice. 2. tărie, fermitate sufletească în faţa vicisitudinilor vieţii. (< fr. stoïcisme)
(Marele dicţionar de neologisme)

stoicísm s. n. (sil. sto-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)