STRÚGUR s.m. v. strugure.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STRÚGURE, struguri, s.m. Fructul viţei de vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, şi cu fructul o bacă mică, roşie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strúgur s.m.] – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STRÚGUR ~i m. v. STRUGURE. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
STRÚGUR//E ~i m. 1) (mai ales la viţa de vie) Grup de fructe dezvoltate dintr-o inflorescenţă; ciorchine. 2) la pl. Fructe ale viţei de vie; poamă. ♢ ~ele-ursului arbore sau arbust cu tulpina târâtoare, cu frunze alterne, persistente, cu flori albe sau roz, dispuse în ciorchine şi cu fructe roşii, mici, comestibile. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
strúgure (-ri), s.m. – 1. Ciorchine. – 2. Fructul viţei de vie. – Var. strugar, Basar. strug. Origine incertă. Pare cuvînt identic cu strug „raşpel”, cf. strung, strunji; evoluţia semantică de la struji la strugure ar fi, într-un astfel de caz, ca cea a sp. raspar la raspa „ciorchine” (Cihac, II, 376), cf. fr. grapper „a prinde” şi grappe „inflorescenţă”, sp. gancho şi gancha. Din pl. struguri s-ar fi format sing. analogic actual. Probabilitatea unei der. din lat. *trugus, de la gr. τρύγος, τρυγή „fruct; folos” (Tiktin) pare destul de redusă. Celelalte explicaţii nu par mai bune. Din lat. surcŭlus (Creţu 371), nu se explică fonetic şi semantic. De la un lat. *stribŭlus sau strubŭlus, de la o rădăcină *streb- „(ră)sucit” (Densusianu, GS, V, 174) pare îndoielnică. Din lat. *uvŭla (Puşcariu, Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare posibilă fonetic. De la gepidicul *thrubilo sau *struwilo, care ar corespunde germ. Träublein (Diculescu, ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg, Rom., Germ., 266) este inacceptabilă fonetic şi istoric. Originea lat. a cuvîntului fusese propusă de Puşcariu, Dacor., VI, 310 şi de Rosetti, II, 82. Der. struguraş, s.m. (ruşuliţă, Hieracium aurantiacum; coacăză); strugurel, s.m. (plantă, Saxifraga adscendens; coacăză). – Cf. struji, strung.
(Dicţionarul etimologic român)
mólia-strúgurilor s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strúgurii-úrsului s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strúgure s. m., art. strúgurele; pl. strúguri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
struguríu, struguríe, adj. (reg.) de culoarea strugurelui.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
STRUGURUL-LÚPULUI s. v. dalac.
(Dicţionar de sinonime)
STRÚGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mâncat un ~ cam acrişor.) 2. (Mold. şi Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uvaursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STRÚGURE, struguri, s.m. Fructul viţei de vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, şi cu fructul o bacă mică, roşie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strúgur s.m.] – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
STRÚGUR//E ~i m. 1) (mai ales la viţa de vie) Grup de fructe dezvoltate dintr-o inflorescenţă; ciorchine. 2) la pl. Fructe ale viţei de vie; poamă. ♢ ~ele-ursului arbore sau arbust cu tulpina târâtoare, cu frunze alterne, persistente, cu flori albe sau roz, dispuse în ciorchine şi cu fructe roşii, mici, comestibile. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
strúgure (-ri), s.m. – 1. Ciorchine. – 2. Fructul viţei de vie. – Var. strugar, Basar. strug. Origine incertă. Pare cuvînt identic cu strug „raşpel”, cf. strung, strunji; evoluţia semantică de la struji la strugure ar fi, într-un astfel de caz, ca cea a sp. raspar la raspa „ciorchine” (Cihac, II, 376), cf. fr. grapper „a prinde” şi grappe „inflorescenţă”, sp. gancho şi gancha. Din pl. struguri s-ar fi format sing. analogic actual. Probabilitatea unei der. din lat. *trugus, de la gr. τρύγος, τρυγή „fruct; folos” (Tiktin) pare destul de redusă. Celelalte explicaţii nu par mai bune. Din lat. surcŭlus (Creţu 371), nu se explică fonetic şi semantic. De la un lat. *stribŭlus sau strubŭlus, de la o rădăcină *streb- „(ră)sucit” (Densusianu, GS, V, 174) pare îndoielnică. Din lat. *uvŭla (Puşcariu, Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare posibilă fonetic. De la gepidicul *thrubilo sau *struwilo, care ar corespunde germ. Träublein (Diculescu, ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg, Rom., Germ., 266) este inacceptabilă fonetic şi istoric. Originea lat. a cuvîntului fusese propusă de Puşcariu, Dacor., VI, 310 şi de Rosetti, II, 82. Der. struguraş, s.m. (ruşuliţă, Hieracium aurantiacum; coacăză); strugurel, s.m. (plantă, Saxifraga adscendens; coacăză). – Cf. struji, strung.
(Dicţionarul etimologic român)
mólia-strúgurilor s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strúgurii-úrsului s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strúgure s. m., art. strúgurele; pl. strúguri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
struguríu, struguríe, adj. (reg.) de culoarea strugurelui.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
STRUGURUL-LÚPULUI s. v. dalac.
(Dicţionar de sinonime)
STRÚGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mâncat un ~ cam acrişor.) 2. (Mold. şi Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uvaursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.
(Dicţionar de sinonime)