STRĂNÚT, strănuturi, s.n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni şi unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mişcare bruscă şi involuntară a muşchilor expiratori. ♢ Praf de strănutat = substanţă medicamentoasă iritantă care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STRĂNÚT ~uri n. Zgomot spontan (răsunător), scurt şi brusc, produs de cineva, când strănută. /v. a strănuta
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A STRĂNUTÁ strănút intranz. A elimina brusc şi cu zgomot, pe nas şi pe gură, aerul din plămâni printr-o contracţie involuntară a muşchilor expiratori. /<lat. sternutare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin şi Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas şi pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 şi VII, 279; Rosetti, II, 82); deşi destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Puşcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.
(Dicţionarul etimologic român)
strănutá (-t, át), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas şi pe gură. – Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it. starnutare, (v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá), prov., cat., sp. estornudar, fr. éternuer. Lipseşte în Trans. de V (ALR, I, 78). – Der. strănut (var. strănutat, strănutătură), s.f. (acţiunea de a strănuta, zgomotul produs).
(Dicţionarul etimologic român)
strănút s. n., pl. strănúturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strănutá vb., ind. prez. 1 sg. strănút, 3 sg. şi pl. strănútă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strănút, strănútă, adj., s.m. şi f. (înv. şi pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
STRĂNÚT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. şi Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.
(Dicţionar de sinonime)
STRĂNUTÁ vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pârşni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit şi ~.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni şi unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mişcare bruscă şi involuntară a muşchilor expiratori. ♢ Praf de strănutat = substanţă medicamentoasă iritantă care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A STRĂNUTÁ strănút intranz. A elimina brusc şi cu zgomot, pe nas şi pe gură, aerul din plămâni printr-o contracţie involuntară a muşchilor expiratori. /<lat. sternutare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin şi Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas şi pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 şi VII, 279; Rosetti, II, 82); deşi destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Puşcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.
(Dicţionarul etimologic român)
strănutá (-t, át), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas şi pe gură. – Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it. starnutare, (v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá), prov., cat., sp. estornudar, fr. éternuer. Lipseşte în Trans. de V (ALR, I, 78). – Der. strănut (var. strănutat, strănutătură), s.f. (acţiunea de a strănuta, zgomotul produs).
(Dicţionarul etimologic român)
strănút s. n., pl. strănúturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strănutá vb., ind. prez. 1 sg. strănút, 3 sg. şi pl. strănútă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
strănút, strănútă, adj., s.m. şi f. (înv. şi pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
STRĂNÚT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. şi Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.
(Dicţionar de sinonime)
STRĂNUTÁ vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pârşni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit şi ~.)
(Dicţionar de sinonime)