triangulație

TRIANGULÁŢIE, triangulaţii, s.f. Ansamblu de operaţii geodezice care au ca scop stabilirea foarte precisă a coordonatelor unui număr de puncte de pe teren, prin intermediul unor triunghiuri ale căror vârfuri sunt aceste puncte. ♦ Reţea de triunghiuri stabilită pe teren, care constituie baza oricărei măsurători topografice. [Pr.: tri-an-] – Din fr. triangulation.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

TRIANGULÁŢI//E ~i f. 1) Metodă de determinare a mărimii unei suprafeţe de teren, constând din construirea unui sistem de triunghiuri adiacente, la care se măsoară lungimea uneia dintre laturi şi unghiurile, obţinând pe cale trigonometrică lungimea celorlalte laturi. 2) Reţea de triunghiuri a unei ridicări topografice. /<fr. triangulation
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

TRIANGULÁŢIE s.f. Operaţie trigonometrică prin care pot fi determinate suprafeţe şi distanţe, împărţind terenul într-o reţea de triunghiuri şi determinând elementele acestora. ♦ Ansamblul triunghiurilor unei ridicări geodezice. [Gen. -iei. / cf. fr. triangulation].
(Dicţionar de neologisme)

TRIANGULÁŢIE s. f. ansamblu de operaţii geodezice prin care pot fi determinate suprafeţe şi distanţe, împărţind terenul într-o reţea de triunghiuri echilaterale în vederea stabilirii coordonatelor punctelor de pe teren. ♢ reţea de triunghiuri, baza unei ridicări topografice. (< fr. triangulation)
(Marele dicţionar de neologisme)

trianguláţie s. f. (sil. tri-an-, -ţi-e), art. trianguláţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. trianguláţiei; pl. trianguláţii, art. trianguláţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)