antinomie
ANTINOMÍE, antinomii, s.f. Contradicţie aparent insolubilă între două teze, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud reciproc şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. – Din fr. antinomie, lat. antinomia.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ANTINOMÍ//E ~i f. Contradicţie între două teze care se exclud reciproc şi care sunt considerate la fel de adevărate. [G.-D. antinomiei] /<lat. antimonia, fr. antimonie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ANTINOMÍE (‹ fr., lat.) s.f. 1. Contradicţie aparent insolubilă între două teze care se exclud reciproc şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent. În antichitate era adesea denumită aporie: I. Kant a formulat patru a. ale raţiunii pure: 1) lumea este finită şi infinită; 2) fiecare substanţă complexă constă din lucruri simple şi nu există nimic simplu; 3) în lume există libertate şi domină determinismul; 4) există o cauză a lumii (Dumnezeu) şi nu există o cauză primă. V. paradox. 2. (REL.) Metodă teologică aplicată doctrinei despre Dumnezeu şi, în general, dogmelor credinţei, indicînd neconcordanţa dintre definiţiile formale şi conţinutul transcendent al credinţei (misterul adevărului divin) care nu poate fi redus la noţiuni raţionale. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar enciclopedic vol. I A-C, Editura Enciclopedică, 1993)
(Dicţionar enciclopedic)
ANTINOMÍE s.f. Contradicţie categorică între două legi, două teze sau principii filozofice care se exclud reciproc şi care, în caz că nu se ţine seamă de realitatea obiectivă, pot fi în egală măsură demonstrate logic. V. paradox. {Gen. -iei. / < fr. antinomie, cf. it., lat., gr. antinomia < gr. anti – contra, nomos – lege].
(Dicţionar de neologisme)
ANTINOMÍE s. f. contradicţie categorică între două legi, teze sau principii ce se exclud reciproc. (< fr. antinomie, lat. antinomia)
(Marele dicţionar de neologisme)
antinomíe s. f., art. antinomía, g.-d. art. antinomíei; pl. antinomíi, art. antinomíile
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ANTINOMÍ//E ~i f. Contradicţie între două teze care se exclud reciproc şi care sunt considerate la fel de adevărate. [G.-D. antinomiei] /<lat. antimonia, fr. antimonie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionar enciclopedic)
ANTINOMÍE s.f. Contradicţie categorică între două legi, două teze sau principii filozofice care se exclud reciproc şi care, în caz că nu se ţine seamă de realitatea obiectivă, pot fi în egală măsură demonstrate logic. V. paradox. {Gen. -iei. / < fr. antinomie, cf. it., lat., gr. antinomia < gr. anti – contra, nomos – lege].
(Dicţionar de neologisme)
ANTINOMÍE s. f. contradicţie categorică între două legi, teze sau principii ce se exclud reciproc. (< fr. antinomie, lat. antinomia)
(Marele dicţionar de neologisme)
antinomíe s. f., art. antinomía, g.-d. art. antinomíei; pl. antinomíi, art. antinomíile
(Dicţionar ortografic al limbii române)