asonanță

ASONÁNT, -Ă, asonanţi, -te, adj. Care produce o asonanţă. – Din fr. assonant.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ASONÁNŢĂ, asonanţe, s.f. Rimă imperfectă. – Din fr. assonance.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ASONÁNŢ//Ă ~e f. Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. /<fr. assonance
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

ASONÁNT, -Ă adj. Care produce asonanţă, care este în asonanţă. [Cf. it. assonante, fr. assonant].
(Dicţionar de neologisme)

ASONÁNŢĂ s.f. 1. (Lit.) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. ♦ Repetarea aceleiaşi vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoţită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 2. Corespondenţă de sunete. [< it. assonanza, cf. fr. assonance].
(Dicţionar de neologisme)

ASONÁNT, -Ă adj. care produce asonanţă. (< fr. assonant)
(Marele dicţionar de neologisme)

ASONÁNŢĂ s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate. 2. repetare a aceleiaşi vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoţită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. (< fr. assonance, it. assonanza)
(Marele dicţionar de neologisme)

asonánt adj. m., pl. asonánţi; f. sg. asonántă, pl. asonánte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

asonánţă s. f., g.-d. art. asonánţei; pl. asonánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)