concomitență

CONCOMITÉNT, -Ă, concomitenţi, -te, adj. Care se petrece în acelaşi timp (cu altceva); simultan. – Din fr. concomitant.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONCOMITÉNŢĂ, concomitenţe, s.f. Simultaneitate a două sau mai multe lucruri; coexistenţă. – Din fr. concomitance.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

CONCOMITÉN//T ~tă (~ţi, ~te) şi adverbial Care se produce în acelaşi timp; care coincide în timp; simultan. /<fr. concomitante
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONCOMITÉNŢ//Ă ~e f. Caracter concomitent; înfăptuire simultană a două sau a mai multor acţiuni; simultaneitate. /<fr. concomitance
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

CONCOMITÉNT, -Ă adj. Care se produce în acelaşi timp (cu altceva); simultan. // adv. În acelaşi timp. [< fr. concomitant, cf. lat. concomitans].
(Dicţionar de neologisme)

CONCOMITÉNŢĂ s.f. (Rar) Coexistenţă, simultaneitate a două sau mai multe lucruri. [Cf. fr. concomitance].
(Dicţionar de neologisme)

CONCOMITÉNT, -Ă adj., adv. în acelaşi timp (cu altceva); simultan. (< fr. concomitant, lat. concomitans)
(Marele dicţionar de neologisme)

CONCOMITÉNŢĂ s. f. coexistenţă, simultaneitate. (< fr. concomitance, lat. concomitantia)
(Marele dicţionar de neologisme)

concomitént adj. m., pl. concomiténţi; f. sg. concomiténtă, pl. concomiténte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

concomiténţă s. f., g.-d. art. concomiténţei
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
CONCOMITÉNT adj., adv. 1. adj. coexistent, paralel, simultan, sincron, sincronic. (Fenomene ~.) 2. adv. paralel, simultan, totdeodată, totodată, (înv.) împreună. (~ să începem şi aprovizionarea.) 3. adv. v. odată. 4. adj. coexistent.
(Dicţionar de sinonime)

CONCOMITÉNŢĂ s. 1. coexistenţă, paralelism, simultaneitate, sincronism. (~ desfăşurării unor fenomene.) 2. coexistenţă.
(Dicţionar de sinonime)