desmăța
desmăţá (-ţéz, -át), vb. refl. – A duce o viaţă desfrînată, a trăi în libertinaj. Lat. mētῑri, „a măsura”, cu pref. dĭs-, care imprimă cuvîntului sensul contrar, cf. sp. des(co)medido. Se cuvine să presupunem forma intermediară *dĭsmētiāre, cu schimbare de conjugare. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din sl. mĕtati „a zăcea”, cf. sl. razmĕtati „a împrăştia” (Cihac, II, 95); sau din lat. *dĭsmatĭāre, de la matia „intestin” (P. Papahagi, Notiţe, 18; Tiktin; Iordan, Arhiva, XXXIX, 527; REW 5412; Candrea; Scriban), cf. mr. dizmaţare „a scoate maţele”. Baza semantică ar fi, în acest ultim caz, imaginea omului zdrenţăros comparat cu animalul sacrificat, cu maţele atîrnînde; dar, pe lîngă ciudăţenia imaginii, dis- se pare că nu indică maţele atîrnînde, ci lipsa lor. Sensul de „zdrenţăros”, care apare în dicţionare, pare a se datora influenţei acestei etimologii. – Der. desmăţ, s.n. (libertinaj, desfrîu); postverbal; desmăţat, s.m. (libertin, golan).
(Dicţionarul etimologic român)
(Dicţionarul etimologic român)