pocăit

POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În concepţiile religioase) A-şi mărturisi păcatele săvârşite, a se căi şi a căuta să obţină iertare prin post şi rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remuşcări, a se căi pentru o faptă, o greşeală etc. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să-şi mărturisească păcatele sau greşelile şi să se căiască de ele. 2. A deveni adept al anumitor secte religioase creştine. – Din sl. pokajati sen.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

POCĂÍT, -Ă, pocăiţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care se căieşte. 2. S.m. şi f. Adept al unei secte creştine apărute în Ungaria în jurul anului 1825, care consideră pocăinţa mai presus de orice virtute; p. gener. adept al unor secte religioase creştine, sectant. – V. pocăi.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A SE POCĂ//Í mă ~iésc intranz. 1) rel. A-şi recunoaşte păcatele făcute, cerând iertare de la providenţă. 2) A avea remuşcări; a regreta. 3) A deveni adept al anumitor secte religioase creştine. /<sl. pokajati sen
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

POCĂÍ//T ~tă (~ţi, ~te) m. şi f. Adept al unei secte religioase creştine, care consideră pocăinţa ca fiind perfecţionarea morală supremă. /v. a se pocăi
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

pocăí (pocăiésc, pocăít), vb. refl. – 1. A se căi, a face penitenţă. – 2. (Vb. activ) A duce la căinţă. Sl. pokajati (Miklosich, Slaw. Elem., 37). – Der. pocăinţă (var. înv. poca(i)anie, pocanie), s.f. (regret, căinţă).
(Dicţionarul etimologic român)

pocăí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. pocăiésc, imperf. 3 sg. pocăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. pocăiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

pocăít adj. m., s. m., pl. pocăíţi; f. sg. pocăítă, pl. pocăíte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

pocăí, pócăi, vb. IV (înv.) a ciocăni.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)

---

Sinonime:
POCĂÍ vb. 1. v. căi. 2. (BIS.) a se căi, (înv.) a se spăsi.
(Dicţionar de sinonime)

POCĂÍT adj., s. 1. adj. (fam.) spăsit. (O atitudine ~.) 2. s. (BIS.) sectant.
(Dicţionar de sinonime)