sdreanță
sdreánţă (-ţe), s.f. – Cîrpă ruptă, haină ruptă. – Var. zdreanţă şi var. Creaţie expresivă, bazată probabil pe o rădăcină imitativă *sdranţ, care ar reproduce zgomotul unei pînze care se rupe, cf. sdrang, sdrîng, cranţ, cronţ. Numeroase var.: str(e)anţă, str(e)amţă, (co)tr(e)anţă, cotreampă, cotoroanţă, ultima cu sensul special de „femeie rea, harpie”, cf. catrinţă, cotrincioară, dr(e)anţă etc. Legătura care s-a vrut să se stabilească cu sl. *sŭdranica, de la sŭdrati „a rupe” (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 101; Iordan, Dift., 87; Tiktin; Drăganu, Dacor., V, 339 şi VII, 216), cf. draniţă, este posibilă fără a fi necesară. Der. sdreţar, s.m. (rupt, flenduros); sdrenţăros (var. sdrenţos), adj. (flenduros); sdrenţui, vb. (a se rupe, a se sfîşia); sdrenţuros (var. trenţuros, trenţăros, cotrenţos etc.), adj. (jerpelit); sdreaţă, s.f. (linte de apă, Lemnea), cu pierderea nazalităţii); sdreală, s.f. (zgîrîietură), cu schimb de suf.; sdreli (var. sdrili, streli), vb. (a scrijeli), se află semantic faţă de sdreanţă ca rasgar faţă de rasguñar (der. din sl. strĕliti „a trage săgeţi”, propusă de Cihac, II, 336 şi Conev, nu se explică semantic; din sb. drliti „a descoperi” după Scriban, pare dificil); sdrelitură, s.f. (zgîrîietură).
(Dicţionarul etimologic român)
(Dicţionarul etimologic român)