inerență

INERÉNT, -Ă, inerenţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care face parte integrantă din ceva, care constituie un element nedespărţit de un lucru sau de o fiinţă, care aparţine în mod firesc la ceva. – Din fr. inhérent, lat. inhaerens, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INERÉNŢĂ s.f. (Rar) Calitatea a ceea ce este inerent. – Din fr. inhérence.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INERÉN//T ~tă (~ţi, ~te) Care aparţine în mod firesc unui lucru sau fenomen; propriu esenţei unui lucru sau fenomen; intrinsec; esenţial. Contradicţii ~te acestei epoci. /<fr. inhérent, lat. inhaerens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

INERÉNT, -Ă adj. (adesea adv.) Care prin natura sa este legat de ceva, care aparţine în mod firesc la ceva. [< fr. inhérent, cf. lat. inhaerens].
(Dicţionar de neologisme)

INERÉNŢĂ s.f. Calitatea a ceea ce este inerent. [Cf. fr. inhérence].
(Dicţionar de neologisme)

INERÉNT, -Ă adj. (şi adv.) care prin natura sa este legat de ceva, care aparţine în mod firesc la ceva. (< fr. inhérent, lat. inhaerens)
(Marele dicţionar de neologisme)

INERÉNŢĂ s. f. 1. calitatea, starea a ceea ce este inerent. 2. caracteristică a unei relaţii de reciprocitate între două categorii sintactice presupuse în cadrul aceleiaşi unităţi. (< fr. inhérence)
(Marele dicţionar de neologisme)

inerént adj. m., pl. inerénţi; f. sg. ineréntă, pl. inerénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)

inerénţă s. f., g.-d. art. inerénţei
(Dicţionar ortografic al limbii române)