PAŞTE1, pasc, vb. III. 1. Intranz. şi tranz. (Despre vite; la pers. 3). A se hrăni rupând cu gura iarbă, plante etc. ♦ Tranz. Fig. A întreţine, a cultiva, a dezvolta stări sufleteşti etc. 2. Tranz. (Despre oameni) A păzi animalele care pasc (1), a duce la păşune; a păstori, a păşuna. ♢ Expr. (Fam.) Ce paşti aici? se spune ca mustrare celui care nu şi-a făcut datoria, care nu a fost atent, nu a fost vigilent. A paşte muştele (sau vântul, bobocii) = a pierde vremea fără rost. A-l paşte (pe cineva) gândul = a fi preocupat de ceva. A paşte pe cineva = a urmări pe cineva, pândind momentul potrivit pentru a-i face un rău. N-am păscut porcii (sau gâştele, bobocii etc.) împreună, se spune pentru a-i atrage cuiva atenţia că-şi permite prea multe. ♢ Compus: paşte-vânt s.m. invar. = om fără căpătâi, pierde-vară. 3. Tranz. (Despre primejdii, moarte, noroc) A urmări cu perseverenţă, a ameninţa dintr-un moment în altul sau a favoriza pe neaşteptate; a pândi. ♢ Expr. Să nu te pască păcatul să... = să nu cumva să..., nu care cumva să... A-l paşte pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia) = a-l ameninţa pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia). – Lat. pascere.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A PÁŞTE pasc 1. tranz. 1) (iarbă sau alte plante) A mânca rupând cu gura direct de unde creşte. 2) (vitele) A supraveghea în timpul păscutului; a păşuna; a păstori. ♢ ~ pe cineva a urmări pe cineva, pentru a-i face un rău. 3) (despre nenorociri, primejdii) A ameninţa ca o fatalitate. ♢ A-l ~ norocul (pe cineva) a-l urmări norocul (pe cineva). 2. intranz. (despre animale erbivore) A mânca iarbă (sau alte plante), rupând cu gura direct de pe teren; a păşuna. /<lat. pascere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
páşte (pásc, păscút), vb. – 1. A păşuna. – 2. A păzi vitele la păscut. – 3. (Rar) A hrăni, a alimenta. – 4. A păstori o turmă de credincioşi. – 5. A ameninţa, a pîndi, a urmări. – Mr. pascu, păscut, paştire, megl. pascu, păscut. Lat. pascĕre (Puşcariu 1282; Candrea-Dens., 1353; REW 6263), cf. vegl. puoskro, it. pascere, logud. paskere, prov. paiser, cat. paixer, sp. pacer, port. pascer. După Şeineanu, Semasiol., 69, ultimul sens s-ar datora unei influenţe ebraice, ipoteză inutilă, dat fiind că, din punct de vedere al păstorului, a paşte animalele nu înseamnă altceva decît „a aştepta supraveghind”. Der. păscare, s.f. (păscut; păşune; loc în care se aşteaptă şi se prinde mingea, în anumite jocuri), după păscut, ca nascare din născut (Tiktin); păscut, s.n. (păşunat); păscătoare, s.f. (Bucov., păşune); păscui, vb. (a presimţi, a bănui), din vb. paşte 5. – Cf. păstor, păşune.
(Dicţionarul etimologic român)
páşte-vânt s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
páşte vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. pasc, 1 pl. páştem
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
PÁŞTE vb. 1. a păşuna. (Vitele ~ pe izlaz.) 2. a păstori, a păşuna, (înv. şi reg.) a păcurări. (Gheorghe ~ vitele.)
(Dicţionar de sinonime)
PÁŞTE vb. v. ameninţa, pândi.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A PÁŞTE pasc 1. tranz. 1) (iarbă sau alte plante) A mânca rupând cu gura direct de unde creşte. 2) (vitele) A supraveghea în timpul păscutului; a păşuna; a păstori. ♢ ~ pe cineva a urmări pe cineva, pentru a-i face un rău. 3) (despre nenorociri, primejdii) A ameninţa ca o fatalitate. ♢ A-l ~ norocul (pe cineva) a-l urmări norocul (pe cineva). 2. intranz. (despre animale erbivore) A mânca iarbă (sau alte plante), rupând cu gura direct de pe teren; a păşuna. /<lat. pascere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
páşte-vânt s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
páşte vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. pasc, 1 pl. páştem
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
PÁŞTE vb. 1. a păşuna. (Vitele ~ pe izlaz.) 2. a păstori, a păşuna, (înv. şi reg.) a păcurări. (Gheorghe ~ vitele.)
(Dicţionar de sinonime)
PÁŞTE vb. v. ameninţa, pândi.
(Dicţionar de sinonime)