TRANZIÉNT, -Ă, tranzienţi, -te, adj. (Livr.) 1. Tranzitoriu. 2. Care trece (repede); trecător, efemer. [Pr.: -zi-ent] – Din lat. transiens, -tis, engl. transiens.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TRANZIÉNŢĂ s.f. 1. (Livr.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient (2); efemeritate. 2. (Fil.) Devenire continuă a realităţii ce impune o permanentă adaptare a omului la mutaţiile intervenite. [Pr.: -zi-en- – Scris şi: transienţă] – După engl. transience.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TRANZIÉNT, -Ă (Fiz.) Tranzitoriu. ♦ (Liv.) Care trece (repede); trecător, efemer. [Pron. -zi-ent, var. transient, -ă adj. / cf. engl. transiens, it. transiente, lat. transiens < transire – a trece peste].
(Dicţionar de neologisme)
TRANZIÉNŢĂ s.f. (Liv.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient; efemeritate. ♦ Termen folosit în diferite discipline sociale semnificând caracterul instabil, continua devenire a relaţiilor omului cu realitatea înconjurătoare, viteza de modificare a acestor relaţii şi de adaptare a omului la noile relaţii. [Pron. -zi-en-, var. transienţă s.f. / cf. it. transienza].
(Dicţionar de neologisme)
TRANZIÉNT, -Ă adj. 1. tranzitoriu. 2. care trece (repede); trecător, efemer. (< engl. transient, lat. transiens)
(Marele dicţionar de neologisme)
TRANZIÉNŢĂ s. f. 1. caracterul a ceea ce este tranzient; efemeritate. 2. devenire continuă a realităţii, care impune o permanentă modificare a relaţiilor omului cu realitatea înconjurătoare, o adaptare a acestor relaţii şi a omului la noile condiţii. (< engl. transience)
(Marele dicţionar de neologisme)
tranziént ad. m. (sil. -i-ent), pl. tranziénţi; f. sg. tranziéntă, pl. tranziénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tranziénţă s. f., pl. tranziénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
TRANZIÉNŢĂ s.f. 1. (Livr.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient (2); efemeritate. 2. (Fil.) Devenire continuă a realităţii ce impune o permanentă adaptare a omului la mutaţiile intervenite. [Pr.: -zi-en- – Scris şi: transienţă] – După engl. transience.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionar de neologisme)
TRANZIÉNŢĂ s.f. (Liv.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient; efemeritate. ♦ Termen folosit în diferite discipline sociale semnificând caracterul instabil, continua devenire a relaţiilor omului cu realitatea înconjurătoare, viteza de modificare a acestor relaţii şi de adaptare a omului la noile relaţii. [Pron. -zi-en-, var. transienţă s.f. / cf. it. transienza].
(Dicţionar de neologisme)
TRANZIÉNT, -Ă adj. 1. tranzitoriu. 2. care trece (repede); trecător, efemer. (< engl. transient, lat. transiens)
(Marele dicţionar de neologisme)
TRANZIÉNŢĂ s. f. 1. caracterul a ceea ce este tranzient; efemeritate. 2. devenire continuă a realităţii, care impune o permanentă modificare a relaţiilor omului cu realitatea înconjurătoare, o adaptare a acestor relaţii şi a omului la noile condiţii. (< engl. transience)
(Marele dicţionar de neologisme)
tranziént ad. m. (sil. -i-ent), pl. tranziénţi; f. sg. tranziéntă, pl. tranziénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tranziénţă s. f., pl. tranziénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)