ŞTIRB, -Ă, ştirbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. ♢ Compus: ştirba-baba-cloanţa s.f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne şi rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanţa) se spune în glumă copiilor când le cad dinţii de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipseşte o bucăţică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăişul tocit; căruia îi lipseşte o bucăţică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŞTIRBÍ, ştirbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-şi pierde dinţii, a deveni ştirb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie şi alte obiecte) A pierde o părticică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăişului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ♢ Tranz. Am ştirbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din ştirb.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŞTIRB ~ă (~i, ~e) şi substantival 1) (despre persoane) Care nu are unul sau mai mulţi dinţi. 2) (despre vase, unelte de taiat etc.) Care este cu marginea stricată. Farfurie ~ă. /<sl. štrubu, bulg. ştărb
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A Ştirb//Í ~ésc 1. intranz. (despre per- soane) A-şi pierde unul sau mai mulţi dinţi; a deveni ştirb. 2. tranz. 1) A face să se ştir-bească. 2) (onoarea, reputaţia, drepturile etc.) A diminua, aducând prejudicii. /Din ştirb
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ŞTIRB//Í pers. 3 se ~éşte intranz. (despre vase, unelte de tăiat etc.) A-şi pierde o parte din margine; a deveni ştirb. /Din ştirb
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ştirb (-bă), adj. – 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. – 2. Ciobit, cu marginea spartă. – Megl. strîb. Sl. štrŭbŭ „incomplet” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 393; Conev 97), cf. bg. štrăb, ceh. štĕrb. Uz general (ALR, I, 69). – Der. ştirbi, vb. (a-şi pierde dinţii, a se ciobi; a micşora, a reduce); ştirbină, s.f. (ciobitură, ştirbire), din sl. štrŭbina, cf. pol. szczerbina, rus. šterbina; ştirbutură, s.f. (ştirbire, pierdere, împuţinare; loc gol lăsat de căderea dinţilor; persoană ştirbă); neştirbit, adj. (integru, întreg).
(Dicţionarul etimologic român)
ştírba-bába-cloánţa s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ştirb adj. m., pl. ştirbi; f. sg. ştírbă, pl. ştírbe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ştirbí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ştirbésc, imperf. 3 sg. ştirbeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ştirbeáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŞTIRB adj. 1. (reg.) ştirboc, ştirbocit, (prin Transilv.) jimb. (Un bătrân ~.) 2. ciobit, ciocnit, ştirbit. (Pahar ~.) 3. ştirbit, tocit. (Cuţit ~.)
(Dicţionar de sinonime)
ŞTIRBÍ vb. 1. (reg.) a (se) ştirboci. (E bătrân, a ~ tare.) 2. a (se) ciobi, a (se) ciocni. (S-a ~ un pahar din serviciu.) 3. a (se) toci. (Cuţitul s-a ~.)
(Dicţionar de sinonime)
ŞTIRBÍ vb. v. abate, călca, contraveni, dimi-nua, încălca, nesocoti, scădea, viola.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ŞTIRBÍ, ştirbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-şi pierde dinţii, a deveni ştirb. 2. Refl. (Despre vase de gospodărie şi alte obiecte) A pierde o părticică din margine; a se ciobi; (despre instrumente de tăiat) a avea lipsă o părticică (sau mai multe) din muchia tăişului; a se toci; p. ext. a se ciunti. ♢ Tranz. Am ştirbit o farfurie. 3. Tranz. Fig. A diminua valoarea, prestigiul cuiva; a nesocoti, a încălca (o lege, un drept etc.); a aduce prejudicii cuiva. – Din ştirb.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A Ştirb//Í ~ésc 1. intranz. (despre per- soane) A-şi pierde unul sau mai mulţi dinţi; a deveni ştirb. 2. tranz. 1) A face să se ştir-bească. 2) (onoarea, reputaţia, drepturile etc.) A diminua, aducând prejudicii. /Din ştirb
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE ŞTIRB//Í pers. 3 se ~éşte intranz. (despre vase, unelte de tăiat etc.) A-şi pierde o parte din margine; a deveni ştirb. /Din ştirb
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ştirb (-bă), adj. – 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. – 2. Ciobit, cu marginea spartă. – Megl. strîb. Sl. štrŭbŭ „incomplet” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 393; Conev 97), cf. bg. štrăb, ceh. štĕrb. Uz general (ALR, I, 69). – Der. ştirbi, vb. (a-şi pierde dinţii, a se ciobi; a micşora, a reduce); ştirbină, s.f. (ciobitură, ştirbire), din sl. štrŭbina, cf. pol. szczerbina, rus. šterbina; ştirbutură, s.f. (ştirbire, pierdere, împuţinare; loc gol lăsat de căderea dinţilor; persoană ştirbă); neştirbit, adj. (integru, întreg).
(Dicţionarul etimologic român)
ştírba-bába-cloánţa s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ştirb adj. m., pl. ştirbi; f. sg. ştírbă, pl. ştírbe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ştirbí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ştirbésc, imperf. 3 sg. ştirbeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ştirbeáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŞTIRB adj. 1. (reg.) ştirboc, ştirbocit, (prin Transilv.) jimb. (Un bătrân ~.) 2. ciobit, ciocnit, ştirbit. (Pahar ~.) 3. ştirbit, tocit. (Cuţit ~.)
(Dicţionar de sinonime)
ŞTIRBÍ vb. 1. (reg.) a (se) ştirboci. (E bătrân, a ~ tare.) 2. a (se) ciobi, a (se) ciocni. (S-a ~ un pahar din serviciu.) 3. a (se) toci. (Cuţitul s-a ~.)
(Dicţionar de sinonime)
ŞTIRBÍ vb. v. abate, călca, contraveni, dimi-nua, încălca, nesocoti, scădea, viola.
(Dicţionar de sinonime)