gaura

GÁURĂ, găuri, s.f. Scobitură, adâncitură, spărtură ivită de la sine sau anume făcută într-un corp, într-un material, în pământ etc.; cavitate, bortă. ♢ Gaura cheii = orificiu prin care se bagă cheia în broască. ♢ Expr. Gaură de şarpe = loc ferit care serveşte cuiva ca ascunzătoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaură-n cer = nu va fi o pagubă prea mare. (Astron.) Gaură neagră = relicvă de dimensiuni reduse a unei stele masive, formată prin prăbuşire gravitaţională, caracterizată prin densitate foarte mare şi forţă de atracţie uriaşă şi absorbantă. [Pr.: ga-u-] – Lat. *gavula (< cavus).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

GÁUR//Ă găuri f. 1) Spărtură sau adâncitură naturală ori făcută special într-un corp solid. ~ în podea. ~ în pământ. ~ în ţesătură. ~ de şoarece. Pantofi cu găuri. ♢ ~a cheii gaură prin care se introduce cheia în broasca uşii. ~ de şarpe loc ferit; ascunziş. 2): ~ neagră obiect ceresc cu un câmp gravitaţional foarte puternic, care atrage materia din spaţiul înconjurător. [G.-D. găurii; Sil. ga-u-] /<lat. cavula
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

gáură (gắuri), s.f. – 1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracţie. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău şi găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure ‹ fag şi pătură ‹ pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Puşcariu, Diminutiv., 182; Puşcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Puşcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Creţu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s.n. (sulă; regulator la războiul de ţesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoţ); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s.m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s.f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese şi din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. şi băuna, mieuna, scheuna. Totuşi, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Puşcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Puşcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 şi 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s.f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun › găgăună, urmată de o disimilaţie (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaş”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoşi (var. găunoşa), vb. (a săpa, a scobi); găunoşeală (var. găunoşitură), s.f. (cavitate).
(Dicţionarul etimologic român)

gaură, găuri s.f. 1. spargere, furt. 2. (pub.) înşelătorie, fraudă, delapidare. 3. pagubă. 4. vagin. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

gáură s. f. (sil. ga-u-), g.-d. art. găurii; pl. găuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
GÁURĂ s. 1. (înv. şi reg.) scorbelitură, (Mold. şi Bucov.) bortă. (O ~ mare în pământ.) 2. v. deschizătură. 3. deschizătură, spărtură. (A pătruns printr-o ~.) 4. adâncitură, cavitate, scobitură, (înv. şi reg.) scorbură, (reg.) scâlbă, scochină, (Mold.) bortă, (înv.) zgău. (O ~ într-un obiect.) 5. v. spărtură. 6. v. ureche. 7. v. gol. 8. (ASTRON.) gaură neagră = black hole.
(Dicţionar de sinonime)