mesteacănul

MESTEÁCĂN, mesteceni, s.m. Arbore cu scoarţa albă, cu lemnul alb, gălbui sau roşiatic, cu ramuri flexibile, cu frunze verzi-cenuşii şi cu flori grupate în amenţi (Betula verrucosa); p. restr. lemnul acestui arbore. ♢ Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt până la un metru, care creşte în regiunile alpine (Betula humilis). Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust până la jumătate de metru (Betula nana). Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarţa albă sau brună-cenuşie cu pete albe; mestecănaş (Betula pubescens). – Lat. mastichinus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MEST//EÁCĂN ~éceni m. 1) Arbore cu scoarţa albă, cu frunze argintii şi cu lemnul moale, care creşte în ţările cu climă temperată şi rece. 2) Lemnul acestui copac. /<lat. mastichinus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

mesteácăn (mestéceni), s.m. – Arbore cu scoarţa albă (Betula alba). Lat. mastichinus, din gr. μαστίχινος (Candrea, Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan, Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu, Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul, gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -ci- › -că-, care s-a explicat printr-o analogie cu cearcăn şi leagăn, dispare dacă se porneşte de la un *mestecen, după al cărui pl. mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu seamăn, semeni, ţeapăn, ţepeni etc. Etimoanele sl. mŭstŭ „must” (Cihac, II, 193), sau mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca şi originea anterioară indoeurop. (Lahovary 338). Der. mestecănaş, s.m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens); mestecăniş, s.n. (pădure de mesteceni).
(Dicţionarul etimologic român)

cocóş-de-mesteácăn s. m., pl. cocóşi-de-mesteácăn
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mesteácăn s. m., pl. mestéceni
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
MESTEÁCĂN s. (BOT.) 1. (Betula verrucosa) (livr.) betulă. 2. mesteacăn pufos v. mestecănaş.
(Dicţionar de sinonime)