PẤNTEC s.n. v. pântece.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PẤNTECE, pântece, s.n.1. Parte a corpului, la om şi la animale, situată între torace şi bazin, formată dintr-o cavitate în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; abdomen, burtă, foale, vintre. ♢ Expr. Parcă are oase în pântece, se spune despre cineva care se apleacă foarte greu. A fi cu pântecele la gură = a fi însărcinată. 2. Stomac. ♢ Expr. Cu pântecele lipit de coaste = foarte flămând sau foarte slab. A se închina pântecului = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mâncare. 3. Uter. ♢ Loc. adv. Din pântecele mamei = înainte de a se naşte. ♢ Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pântece = a rămâne sau a fi însărcinată. A trăi (sau a fi, a se simţi) ca în pântecele mamei = a se simţi foarte bine şi în siguranţă. 4. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime. 5. Fig. Partea bombată, ieşită în afară, a unor obiecte; interiorul acestor părţi. [Var.: pấntec s.n.] – Lat. pantex, -ticis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PÂNTECE ~ n. 1) (la om şi la animale) Parte a corpului dintre torace şi bazin în care se află stomacul, intestinele şi alte organe; burtă; abdomen. ♢ A fi cu ~le la gură a fi într-un stadiu avansat de graviditate. 2) Organ în formă de pungă, în care are loc digestia alimentelor; stomac. ♢ Cu ~le lipit de coaste (sau de spinare) foarte flămând; rupt de foame. 3) pop. (la om şi la animale vivipare) Cavitate internă a aparatului genital feminin, în care se dezvoltă embrionul; uter; mitră. ♢ Încă din ~le mamei încă înainte de a se naşte. A lua (sau a avea, a purta) în ~ a fi însărcinată. 4) fig. Parte proeminentă a unui obiect. ~le urciorului. 5) fig. Parte interioară a proeminenţei unui obiect. /<lat. pantex, ~icis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
pîntéce (pîntece), s.n. – Abdomen, burtă. – Var. pîntec, pîntic(e). Mr. pîntic(ă), pîntiţe, megl. pǫntiţi. Lat. pantĭcem (Diez, I, 302; Puşcariu 1321; Candrea-Dens., 1392; REW 6207), cf. it. pancia (calabr. pántici), prov. pansa, fr. panse, cat. panxa, sp. panza, port. pança, alb. plëndes (Philippide, II, 650). Uz general, rar în Munt. (ALR, I, 42). – Der. pîntecare (var. pîntecăr(a)ie), s.f. (diaree); pîntecos (mr. pînticos), adj. (cu burta mare), poate direct din lat. pantĭcōsus (Puşcariu 1322; Candrea-Dens., 1393). Cf. spinteca.
(Dicţionarul etimologic român)
a avea furnici în pântec expr. (er.) a fi excitat (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
pântece s. n., pl. pântece
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
PÂNTECE s. v. abdomen.
(Dicţionar de sinonime)
PÂNTECE s. v. inimă, interior, mitră, stomac, suflet, uter.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
PẤNTECE, pântece, s.n.1. Parte a corpului, la om şi la animale, situată între torace şi bazin, formată dintr-o cavitate în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; abdomen, burtă, foale, vintre. ♢ Expr. Parcă are oase în pântece, se spune despre cineva care se apleacă foarte greu. A fi cu pântecele la gură = a fi însărcinată. 2. Stomac. ♢ Expr. Cu pântecele lipit de coaste = foarte flămând sau foarte slab. A se închina pântecului = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mâncare. 3. Uter. ♢ Loc. adv. Din pântecele mamei = înainte de a se naşte. ♢ Expr. A lua (sau a avea, a purta) în pântece = a rămâne sau a fi însărcinată. A trăi (sau a fi, a se simţi) ca în pântecele mamei = a se simţi foarte bine şi în siguranţă. 4. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime. 5. Fig. Partea bombată, ieşită în afară, a unor obiecte; interiorul acestor părţi. [Var.: pấntec s.n.] – Lat. pantex, -ticis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
pîntéce (pîntece), s.n. – Abdomen, burtă. – Var. pîntec, pîntic(e). Mr. pîntic(ă), pîntiţe, megl. pǫntiţi. Lat. pantĭcem (Diez, I, 302; Puşcariu 1321; Candrea-Dens., 1392; REW 6207), cf. it. pancia (calabr. pántici), prov. pansa, fr. panse, cat. panxa, sp. panza, port. pança, alb. plëndes (Philippide, II, 650). Uz general, rar în Munt. (ALR, I, 42). – Der. pîntecare (var. pîntecăr(a)ie), s.f. (diaree); pîntecos (mr. pînticos), adj. (cu burta mare), poate direct din lat. pantĭcōsus (Puşcariu 1322; Candrea-Dens., 1393). Cf. spinteca.
(Dicţionarul etimologic român)
a avea furnici în pântec expr. (er.) a fi excitat (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
pântece s. n., pl. pântece
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
PÂNTECE s. v. abdomen.
(Dicţionar de sinonime)
PÂNTECE s. v. inimă, interior, mitră, stomac, suflet, uter.
(Dicţionar de sinonime)