TULÍ, tulesc, vb. IV. Tranz. (Pop. şi fam.; în expr.) A o tuli (la sau de fugă sau la sănătoasa) = a fugi (repede şi pe furiş), a o şterge. Tule-o! sau tulea! = pleacă imediat (şi repede)! fugi! şterge-o! întinde-o! [Imper. şi: tule, tulea] – Din bg. tulja, scr. tuliti.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A TUL//Í ~ésc intranz. pop. fam.: A o ~ la (sau de) fugă (sau la sănătoasa) a pleca repede de undeva; a o lua la fugă. /<bulg. tulja, sb. tuliti, ucr. tulyty
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
tulí (-lésc, -ít), vb. refl. – A se ascunde, a se adăposti. Sl. tuliti „a strînge, a înghesui”, cu sensul lui zatuliti „a ascunde”, cf. bg. (za)tulja „a ascunde”, rut. tulyty sja (Cihac, II, 426). Deşi dicţionarele îl confundă cu cuvîntul următor, credem că e vorba de o simplă omonimie. Cf. pituli.
(Dicţionarul etimologic român)
tulí (-lésc, -ít), vb. – 1. A coborî, a veni la vale din munţi, a veni în jos. – 2. A se duce, a merge. – 3. A fugi, a o şterge. Origine îndoielnică. Pare să provină din sl. tulŭ „fluier; ţeavă; sul”, cf. tulnic, sau din sb. tuliti „a urla”, care poate au aceeaşi origine, dar explicaţia semantică este dificilă. Eset evident că există o legătură între ideea de „a coborî” şi cea de „a face zgomot”, căci aceeaşi dualitate apare în „a tuna, a ţipa” şi „a urla”; dar punctul de plecare al acestei asocieri nu s-a explicat suficient. După Puşcariu, Dacor., V, 420-5, ar trebui pornit de la ideea de zgomot făcut de pietrele trase de un curent. Puşcariu, Lr., 163, sugerează ideea coborîrii păstorilor sunînd din bucium. Această indicaţie din urmă pare mai sigură. Ciobanii sau văcarii îşi petrec ziua în munţi şi coboară în sat pe înserat, anunţîndu-se în prealabil printr-un semnal de tulnic sau de bucium care indică că vor sosi în curînd. Este posibil să se fi ajuns astfel la o echivalenţă între ideea de „a suna din bucium” şi cea de „a coborî”, datorită confuziei dintre acţiunea reală şi simbolul său; dar este însă ciudat, în acest caz, că „a buciuma” nu are şi sensul acesta. Tulai, interj. (se foloseşte pentru a cere ajutor; exprimă ideea de fugă grăbită), cuvînt care se foloseşte numai în Trans. şi Banat, pare să provină din aceeaşi sursă, deşi der. nu este clară; legătura cu mag. tolvaj „bandit” (Candrea) nici atît.
(Dicţionarul etimologic român)
tulí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. tulésc, imperf. 3 sg. tuleá; conj. prez. 3 sg. şi pl. tuleáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tulí2, tulésc, vb. IV (înv. şi reg.) 1. a se ascunde, a se adăposti. 2. a porni, a coborî (turmele).
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
tulít, tulítă, tulíţi, tulíte, adj. (reg.) căzut, trântit la pământ (grâul).
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
TULÍ vb. v. căra, fugi.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A TUL//Í ~ésc intranz. pop. fam.: A o ~ la (sau de) fugă (sau la sănătoasa) a pleca repede de undeva; a o lua la fugă. /<bulg. tulja, sb. tuliti, ucr. tulyty
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
tulí (-lésc, -ít), vb. – 1. A coborî, a veni la vale din munţi, a veni în jos. – 2. A se duce, a merge. – 3. A fugi, a o şterge. Origine îndoielnică. Pare să provină din sl. tulŭ „fluier; ţeavă; sul”, cf. tulnic, sau din sb. tuliti „a urla”, care poate au aceeaşi origine, dar explicaţia semantică este dificilă. Eset evident că există o legătură între ideea de „a coborî” şi cea de „a face zgomot”, căci aceeaşi dualitate apare în „a tuna, a ţipa” şi „a urla”; dar punctul de plecare al acestei asocieri nu s-a explicat suficient. După Puşcariu, Dacor., V, 420-5, ar trebui pornit de la ideea de zgomot făcut de pietrele trase de un curent. Puşcariu, Lr., 163, sugerează ideea coborîrii păstorilor sunînd din bucium. Această indicaţie din urmă pare mai sigură. Ciobanii sau văcarii îşi petrec ziua în munţi şi coboară în sat pe înserat, anunţîndu-se în prealabil printr-un semnal de tulnic sau de bucium care indică că vor sosi în curînd. Este posibil să se fi ajuns astfel la o echivalenţă între ideea de „a suna din bucium” şi cea de „a coborî”, datorită confuziei dintre acţiunea reală şi simbolul său; dar este însă ciudat, în acest caz, că „a buciuma” nu are şi sensul acesta. Tulai, interj. (se foloseşte pentru a cere ajutor; exprimă ideea de fugă grăbită), cuvînt care se foloseşte numai în Trans. şi Banat, pare să provină din aceeaşi sursă, deşi der. nu este clară; legătura cu mag. tolvaj „bandit” (Candrea) nici atît.
(Dicţionarul etimologic român)
tulí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. tulésc, imperf. 3 sg. tuleá; conj. prez. 3 sg. şi pl. tuleáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
tulí2, tulésc, vb. IV (înv. şi reg.) 1. a se ascunde, a se adăposti. 2. a porni, a coborî (turmele).
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
tulít, tulítă, tulíţi, tulíte, adj. (reg.) căzut, trântit la pământ (grâul).
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)
Sinonime:
TULÍ vb. v. căra, fugi.
(Dicţionar de sinonime)