coatele

CÓT, (I 1) coate şi (I 2, 3, 4) coturi, s.n., (II) coţi, s.m. I. S.n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulaţiei dintre humerus şi cubitus, care uneşte braţul cu antebraţul. ♢ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ♢ Expr. A da din coate = a) a-şi face loc împingând pe alţii; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieşi dintr-o încurcătură, pentru a obţine o situaţie. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-şi da coate (sau cu cotul) = a-şi face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult şi fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferenţă. Mă doare-n cot! = puţin îmi pasă! ♦ Compus: coate-goale s.m. invar. = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieşită în afara articulaţiei de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc. porţiune unde un drum, o vale etc. îşi schimbă brusc direcţia; cotitură, întorsătură. ♦ Meandră (a unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcţii diferite. 4. (Reg.) Colţ, unghi, ungher. II. S.m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanţa de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ♢ Expr. A scoate (sau a-i ieşi cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

COT¹ coáte n. 1) Articulaţie dintre braţ şi antebraţ. 2) Parte exterioară a acestei articulaţii. ♢ ~ la ~ cu cineva alături de cineva; împreună. A da din coate a) a împinge pe cei din jur pentru a-şi asigura trecerea; b) a acţiona energic, dar fără scrupule, pentru a-şi atinge scopul. A-şi da coate (sau a-şi da cu ~ul) unul altuia a împinge cu cotul pentru a atrage atenţia asupra unui lucru sau a unei vorbe. 3) Partea din afară a mânecii care acoperă această articulaţie. ♢ A-şi roade coatele (pe băncile şcolii) a-şi face timp îndelungat învăţătura. /<lat. cubitus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

cot (-oáte), s.n. – 1. Partea exterioară care uneşte braţul cu antebraţul. – 2. Jaret. – 3. Cotitură, întorsătură, unghi. – 4. Echer, colţar. – 5. Colţ de stradă. – 6. Meandră, curbă, sinuozitate. – 7. Ungher, colţ. – 8. Măsură de lungime de valoare variabilă (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637 m). – 9. Gradaţie, scară de nivel. – 10. (Arg.) An. – 11. (Arg.) Nimic. – Mr., megl., istr. cot. Lat. cŭbĭtum (Diez, Gramm., I, 154; Puşcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. gùvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. code, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr, Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coţi; 11 se foloseşte numai la sg. şi se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negaţie (cf. Graur, BL, V, 59). Der. cotea, s.m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colţul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s.m. (evaluator, măsurător); cotitură, s.f. (cotitură, meandră, sinuozitate; colţ, parte secretă); cotiş, s.n. (loc cotit, cotitură, unghi); coteală, s.f. (lovire cu cotul: aglomeraţie); cotigi, vb. (a da colţul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotigă; cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotărit, s.m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită cuparului, care de obicei o da în arendă); cotărie, s.f. (dare comercială pe ţesături şi băuturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curăţenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colţul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 şi DAR îl consideră der. de la bg. kotiljati se „a se agita, a se grăbi” dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). În acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca şi sb. kut „unghi”, care se foloseşte în Mold. şi Bucov., cut, s.n. (cartier, suburbie).
(Dicţionarul etimologic român)

cotu’ şi pişcotu’, labele şi botu’ expr. (glum.) nimic; deloc. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

a arăta (cuiva) cotul expr. 1. a refuza (pe cineva) în mod batjocoritor. 2. a nu lua în seamă (pe cineva), a trata cu indiferenţă (pe cineva) (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

coáte-goále s. m. invar.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

cot (anat.) s. n., pl. coáte
(Dicţionar ortografic al limbii române)