GAT, gaturi, s.n. (Reg.) Zăgaz de pietre ridicat de-a curmezişul unei ape curgătoare (prin care se închide calea peştilor). – Din magh. gát.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GÂT, gâturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om şi la unele animale) care uneşte capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ♢ Expr. A se arunca (sau a se agăţa etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrăţişa (cu căldură) pe cineva; b) a copleşi, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-şi rupe (sau a-şi frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-şi pierde situaţia (bună) în urma unor greşeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârşirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăţa) de gât (pe cineva) = a înşfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violenţă), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenţii (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghiţitură sau din câteva înghiţituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiţi; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghiţitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ♢ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghiţitură”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GÂT ~uri n. 1) (la om şi la animale) Parte a corpului care uneşte capul cu trunchiul. ♢ A-şi rupe (sau a-şi frânge) ~ul a) a se accidenta grav; a muri într-un accident; b) a-şi pierde situaţia în urma unor greşeli. A strânge de ~ (pe cineva) a) a omorî (pe cineva) prin strangulare; b) a constrânge. A se arunca (sau a se agăţa) de ~ul cuiva a) a îmbrăţişa cu căldură pe cineva; c) a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A face ~ a face gălăgie; a avea pretenţii. 2) Cavitate interioară a acestei părţi a corpului. Durere în ~. ♢ A se sătura (sau a fi sătul) până-n ~ a nu mai putea suporta. A-i sta în ~ a) a nu putea înghiţi; b) a nu putea suferi (ceva sau pe cineva). 3) Cantitate de mâncare sau de băutură care poate fi înghiţită dintr-o singură dată. 4) Porţiune mai subţire a unor obiecte, care se aseamănă cu această parte a corpului. ~ul gărăfii. ~ul viorii. /<sl. glutu
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
gat (gáturi), s.n. – Dig, stăvilar. Mag. gát (DAR). În Trans. Cf. gătej.
(Dicţionarul etimologic român)
gît (gấturi), s.n. – 1. Parte a corpului, la om şi la animale, care uneşte capul cu trunchiul. – 2. Gîtlej. – 3. Înghiţitură, duşcă. – 4. Gît al sticlei. – 5. Tub, ţeavă. – 6. Parte îngustă şi subţire a unui obiect. – 7. Înfumurare, trufie, vanitate. Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. guttŭra (cf. fr. goître, montaniez ǵotré „guşă”), de la al cărui rezultat gîturi s-ar fi refăcut un sing. analogic (Diez, Gramm., I, 440; Cipariu, Gramm., 13, cf. Densusianu, Hlr., 276; DAR). Ar putea fi vorba de asemenea de un s. redus încă din lat. la tipurile de a doua decl., ca împărat ‹ imperator, cf. băiat. În ambele cazuri, rezultatul î este problematic. Analogia cu guturai, unde u s-a păstrat, pare a indica faptul că în gît a avut loc o încrucişare cu sl. grŭlo „gît” sau, după părerea altora, cu cuvintele sl. der. de la *glŭtŭ, cf. slov. golt, cr. gut (› istr. gut). Der. din sl. este şi mai dificilă decît cea din lat., totuşi, a fost preferată de Miklosich, Lexicon, 130; Cihac, II, 117; Densusianu, Filologie, 447; Conev 89 şi Scriban. Este cuvînt comun (ALR, I, 35), în Criş gîrt. Cf. gîrlan. Der. gîtar, s.n. (curea la hamul calului de tracţiune); gîtos, adj. (cu gîtul lung); gîtui, vb. (rar, a înghiţi; a îneca, a sufoca, a strînge de gît); gîtuitură, s.f. (strîmtare, parte mai îngustă); gîtuială, s.f. (gîtuitură); îngîtui, vb. (a strînge de gît, a sugruma; a bîigui); gîtiţă, s.f. 8gîtlej, gît).
(Dicţionarul etimologic român)
a avea arşiţă în gât expr. 1. a-i fi sete. – 2. a dori să consume băuturi alcoolice (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
gat s. n., pl. gáturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
gât s. n., pl. gâturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GÂT s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) junghetură, (reg. şi fam.) guşă, (reg.) gâtlan. (L-a apucat de ~.) 2. v. duşcă. 3. (reg.) bucea, burlui. (~ la pâlnie.)
(Dicţionar de sinonime)
GÂT s. v. măsea.
(Dicţionar de sinonime)
NODUL GÂTULUI s. v. mărul-lui-adam.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GÂT, gâturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om şi la unele animale) care uneşte capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ♢ Expr. A se arunca (sau a se agăţa etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrăţişa (cu căldură) pe cineva; b) a copleşi, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-şi rupe (sau a-şi frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-şi pierde situaţia (bună) în urma unor greşeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârşirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăţa) de gât (pe cineva) = a înşfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violenţă), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenţii (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghiţitură sau din câteva înghiţituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiţi; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghiţitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ♢ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghiţitură”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
gat (gáturi), s.n. – Dig, stăvilar. Mag. gát (DAR). În Trans. Cf. gătej.
(Dicţionarul etimologic român)
gît (gấturi), s.n. – 1. Parte a corpului, la om şi la animale, care uneşte capul cu trunchiul. – 2. Gîtlej. – 3. Înghiţitură, duşcă. – 4. Gît al sticlei. – 5. Tub, ţeavă. – 6. Parte îngustă şi subţire a unui obiect. – 7. Înfumurare, trufie, vanitate. Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. guttŭra (cf. fr. goître, montaniez ǵotré „guşă”), de la al cărui rezultat gîturi s-ar fi refăcut un sing. analogic (Diez, Gramm., I, 440; Cipariu, Gramm., 13, cf. Densusianu, Hlr., 276; DAR). Ar putea fi vorba de asemenea de un s. redus încă din lat. la tipurile de a doua decl., ca împărat ‹ imperator, cf. băiat. În ambele cazuri, rezultatul î este problematic. Analogia cu guturai, unde u s-a păstrat, pare a indica faptul că în gît a avut loc o încrucişare cu sl. grŭlo „gît” sau, după părerea altora, cu cuvintele sl. der. de la *glŭtŭ, cf. slov. golt, cr. gut (› istr. gut). Der. din sl. este şi mai dificilă decît cea din lat., totuşi, a fost preferată de Miklosich, Lexicon, 130; Cihac, II, 117; Densusianu, Filologie, 447; Conev 89 şi Scriban. Este cuvînt comun (ALR, I, 35), în Criş gîrt. Cf. gîrlan. Der. gîtar, s.n. (curea la hamul calului de tracţiune); gîtos, adj. (cu gîtul lung); gîtui, vb. (rar, a înghiţi; a îneca, a sufoca, a strînge de gît); gîtuitură, s.f. (strîmtare, parte mai îngustă); gîtuială, s.f. (gîtuitură); îngîtui, vb. (a strînge de gît, a sugruma; a bîigui); gîtiţă, s.f. 8gîtlej, gît).
(Dicţionarul etimologic român)
a avea arşiţă în gât expr. 1. a-i fi sete. – 2. a dori să consume băuturi alcoolice (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
gat s. n., pl. gáturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
gât s. n., pl. gâturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GÂT s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) junghetură, (reg. şi fam.) guşă, (reg.) gâtlan. (L-a apucat de ~.) 2. v. duşcă. 3. (reg.) bucea, burlui. (~ la pâlnie.)
(Dicţionar de sinonime)
GÂT s. v. măsea.
(Dicţionar de sinonime)
NODUL GÂTULUI s. v. mărul-lui-adam.
(Dicţionar de sinonime)