MÍNTE, minţi, s.f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înţelege; raţiune, intelect. ♢ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înţelept. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ♢ Expr. Ieşit din minţi = nebun; care şi-a pierdut cumpătul. A-şi ieşi din minţi = a înnebuni; a-şi pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecată normală, sănătoasă. A fi în toate minţile = a fi în deplinătatea facultăţilor mintale; a fi matur. A-şi pierde minţile (sau mintea) sau a nu fi în toate minţile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăţa pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-şi frământa mintea (sau minţile) = a se gândi mult, a-şi bate capul. A-şi aduna minţile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit şi nu mai ştie ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginaţie; memorie. ♢ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu minţile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenţia să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raţiona; înţelepciune, chibzuinţă. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) minţile acasă (sau la loc, la cap) sau a-şi băga minţile în cap = a deveni mai înţelept, mai chibzuit; a se cuminţi. A-şi pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau minţile) = a face pe cineva să-şi piardă judecata, să nu mai ştie ce face. A scoate pe cineva din minţi = a) a face pe cineva să-şi piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligenţă, isteţime, iscusinţă. ♢ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneţii). La mintea omului (sau a cocoşului) = uşor de înţeles, clar. 3. Imaginaţie, fantezie. – Lat. mens, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÍN//TE ~ţi f. 1) Facultate a omului de a gândi şi de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor; intelect; judecată; raţiune. ♢ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înţelept. Fără (de) ~ lipsit de raţiune; nebun. A-şi ieşi din ~ţi a-şi pierde cumpătul; a înnebuni. A învăţa pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-şi frământa ~tea (sau ~ţile) a se gândi mult la ceva; a-şi bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoşului) pe înţelesul oricui; de la sine înţeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu raţiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experienţă; a se face mai înţelept. A-şi pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca fiinţă naţională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoaşterea şi reproducerea în conştiinţă a experienţei din trecut (fapte, evenimente, senzaţii, cunoştinţe etc.); memorie. ♢ A avea în ~ a păstra în memorie. A ţine ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ♢ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înţelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ţi) lipsit de judecată, de înţelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-şi închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minţii] /<lat. mens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
mínte (mínţi), s.f. – Înţelegere, spirit, inteligenţă, raţiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Puşcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. – Der. mintos, adj. (inteligent, înţelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-şi aduce în memorie; a menţiona); amintire, s.f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care aminteşte); cuminte, adj. (înţelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminţi, vb. (a fi cuminte); cuminţenie (var. cuminţie), s.f. (prudenţă, înţelepciune, înţelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cuminţesc, adj. (înţelept).
(Dicţionarul etimologic român)
minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
(Dicţionarul etimologic român)
mínte s. f., g.-d. art. mínţii; pl. minţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. 1. gând, raţiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deşteptăciune, intelect v. inteligenţă. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, raţiune, spirit. (Operă a ~ţii.) 4. v. judecată. 5. judecată, raţiune, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raţionament, raţiune, (înv.) socoată, socoteală, socotinţă. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoştinţe, instrucţie, învăţătură, pregătire, studii.
(Dicţionar de sinonime)
MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
mínte (mínţi), s.f. – Înţelegere, spirit, inteligenţă, raţiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Puşcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. – Der. mintos, adj. (inteligent, înţelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-şi aduce în memorie; a menţiona); amintire, s.f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care aminteşte); cuminte, adj. (înţelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminţi, vb. (a fi cuminte); cuminţenie (var. cuminţie), s.f. (prudenţă, înţelepciune, înţelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cuminţesc, adj. (înţelept).
(Dicţionarul etimologic român)
minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
(Dicţionarul etimologic român)
mínte s. f., g.-d. art. mínţii; pl. minţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. 1. gând, raţiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deşteptăciune, intelect v. inteligenţă. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, raţiune, spirit. (Operă a ~ţii.) 4. v. judecată. 5. judecată, raţiune, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raţionament, raţiune, (înv.) socoată, socoteală, socotinţă. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoştinţe, instrucţie, învăţătură, pregătire, studii.
(Dicţionar de sinonime)
MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
(Dicţionar de sinonime)