RUŞINÁ, ruşinez, vb. I. 1. Refl. A-i fi cuiva ruşine, a se jena. ♦ A se simţi stingherit, a se sfii. 2. Tranz. A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. ♦ (Înv. şi pop.) A necinsti, a dezonora. – Din ruşine.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A RUŞIN//Á~éz tranz. 1) A face să se ruşineze. 2) înv. A face de ruşine; a acoperi de ruşine; a necinsti; a dezonora. /Din ruşine
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE RUŞIN//Á mă ~éz intranz. A fi cuprins de ruşine; a fi lipsit de îndrăzneală; a se jena; a se sfii; a se intimida; a se stingheri; a se stânjeni. /Din ruşine
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
RUŞINÁ, ruşinéz, vb. I. ~ 2. Tranz. fact. ~ ♦ (Învechit şi arhaizant) A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. Se aduseră toţi vracii... rămaseră însă ruşinaţi, care n-avură ce-i face. – Na, c-a spart ghergheful! Ei, da m-ai ruşinat urât, măi badeo.
(Dicţionarul limbii române literare contemporane)
RUŞINÁ, ruşinéz, vb. I. ~ (din roşí + suf. expresiv -ina, ca şi la clătí > clătiná, tâmpí > (în)tâmpiná, hâţâí > hâţâná sau împopoţá > împopoţoná, pare cea mai bună explicaţie; celelalte ipoteze obişnuiesc să se bazeze pe ruşine, reducându-se la un lat. *rosīnus = roz, lat. *russiōnem ori *rossiōnem sau la *ruşiciune (< roşí))
(Dicţionarul etimologic român)
ruşiná (ruşinéz, ruşinát), vb. – 1. A se sfii, a se simţi încurcat. – 2. A se umple de ruşine, a-i fi ruşine. – 3. A umili, a înjosi. – Mr. aruşnedz. De la roşi „a face pe cineva să devină roşu” cu suf. expresiv -ina, ca clăti › clătina, tîmpi › (în)tîmpina, hîţîi › hîţîna, împopoţa › împopoţona etc. Această explicaţie a fost dată de Spitzer, BL, XIV, 49, şi pare cea mai bună. Celelalte ipoteze se bazează de obicei pe ruşine, care trimit la un lat. *rosῑnus „trandafiriu” (Puşcariu 1488; REW 7382); la lat. *russiōnem (Pascu, I, 43; Pascu, Beiträge, 12), sau *rosiōnem (Candrea); sau la *ruşiciune, de la roşi (Tiktin). Der. ruşine (mr. ar(u)şine, megl. ruşoni, istr. ruşire), s.f. (sfială, timiditate; jenă; ocară, batjocură; dezonoare, umilinţă); ruşinat, adj. (jenat; umilit); neruşinat, adj. (fără ruşine); neruşinare, s.f. (impudoare, necuviinţă); ruşinător, adj. (ruşinos); ruşinos, adj. (sfios); neruşinos, adj. (înv., obraznic).
(Dicţionarul etimologic român)
ruşiná vb., ind. prez. 1 sg. ruşinéz, 3 sg. şi pl. ruşineáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
RUŞINÁ vb. v. sfii.
(Dicţionar de sinonime)
RUŞINÁ vb. v. batjocori, înjosi, necinsti, silui, umili, viola.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A RUŞIN//Á~éz tranz. 1) A face să se ruşineze. 2) înv. A face de ruşine; a acoperi de ruşine; a necinsti; a dezonora. /Din ruşine
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
RUŞINÁ, ruşinéz, vb. I. ~ 2. Tranz. fact. ~ ♦ (Învechit şi arhaizant) A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. Se aduseră toţi vracii... rămaseră însă ruşinaţi, care n-avură ce-i face. – Na, c-a spart ghergheful! Ei, da m-ai ruşinat urât, măi badeo.
(Dicţionarul limbii române literare contemporane)
RUŞINÁ, ruşinéz, vb. I. ~ (din roşí + suf. expresiv -ina, ca şi la clătí > clătiná, tâmpí > (în)tâmpiná, hâţâí > hâţâná sau împopoţá > împopoţoná, pare cea mai bună explicaţie; celelalte ipoteze obişnuiesc să se bazeze pe ruşine, reducându-se la un lat. *rosīnus = roz, lat. *russiōnem ori *rossiōnem sau la *ruşiciune (< roşí))
(Dicţionarul etimologic român)
ruşiná (ruşinéz, ruşinát), vb. – 1. A se sfii, a se simţi încurcat. – 2. A se umple de ruşine, a-i fi ruşine. – 3. A umili, a înjosi. – Mr. aruşnedz. De la roşi „a face pe cineva să devină roşu” cu suf. expresiv -ina, ca clăti › clătina, tîmpi › (în)tîmpina, hîţîi › hîţîna, împopoţa › împopoţona etc. Această explicaţie a fost dată de Spitzer, BL, XIV, 49, şi pare cea mai bună. Celelalte ipoteze se bazează de obicei pe ruşine, care trimit la un lat. *rosῑnus „trandafiriu” (Puşcariu 1488; REW 7382); la lat. *russiōnem (Pascu, I, 43; Pascu, Beiträge, 12), sau *rosiōnem (Candrea); sau la *ruşiciune, de la roşi (Tiktin). Der. ruşine (mr. ar(u)şine, megl. ruşoni, istr. ruşire), s.f. (sfială, timiditate; jenă; ocară, batjocură; dezonoare, umilinţă); ruşinat, adj. (jenat; umilit); neruşinat, adj. (fără ruşine); neruşinare, s.f. (impudoare, necuviinţă); ruşinător, adj. (ruşinos); ruşinos, adj. (sfios); neruşinos, adj. (înv., obraznic).
(Dicţionarul etimologic român)
ruşiná vb., ind. prez. 1 sg. ruşinéz, 3 sg. şi pl. ruşineáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
RUŞINÁ vb. v. sfii.
(Dicţionar de sinonime)
RUŞINÁ vb. v. batjocori, înjosi, necinsti, silui, umili, viola.
(Dicţionar de sinonime)