SUFICIÉNT, -Ă, suficienţi, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ între „insuficient” şi „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. 2. (Despre oameni) Care are o părere foarte bună şi nejustificată despre sine; plin de sine, înfumurat, îngâmfat, vanitos. [Pr.: -ci-ent] – Din lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. s u f f i c i e n t e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SUFICIÉNŢĂ, suficienţe, s.f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulţumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SUFICIÉN//T1 ~tă (~ţi, ~te) 1) şi adverbial Care satisface cerinţele; în cantitatea necesară; destul. 2) (despre persoane) Care manifestă prin atitudine o satisfacţie excesivă faţă de sine; plin de sine; înfumurat; vanitos; arogant. [Sil. -ci-ent] /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
SUFICIÉNT2 m. Calificativ între „insuficient” şi „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
SUFICIÉNŢ//Ă ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganţă. /<lat. sufficientia, it. sufficienza
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (adesea adv.) Destul, de ajuns. 2. (Despre oameni) Încrezut, prea mulţumit de sine; înfumurat. [Pron. -ci-ent. / cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens].
(Dicţionar de neologisme)
SUFICIÉNŢĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngâmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].
(Dicţionar de neologisme)
SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (şi adv.) destul, de ajuns. 2. (despre oameni) încrezut, prea mulţumit de sine; înfumurat. (< lat. sufficiens, it. sufficiente)
(Marele dicţionar de neologisme)
SUFICIÉNŢĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. (< it. sufficienza)
(Marele dicţionar de neologisme)
suficiént adj. m. (sil. -ci-ent), pl. suficiénţi; f. sg. suficiéntă, pl. suficiénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
suficiénţă s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. suficiénţei; pl. suficiénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
SUFICIÉNT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeţ, trufaş, ţanţoş, vanitos.
(Dicţionar de sinonime)
SUFICIÉNT adj., adv. 1. adj. îndestulător, mulţumitor, satisfăcător. (O cantitate ~.) 2. adj. destul, îndestulător, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 3. adv. v. destul.
(Dicţionar de sinonime)
SUFICIÉNŢĂ s. v. aroganţă, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mân-drie, orgoliu, semeţie, trufie, vanitate.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Suficient ≠ insuficient, nesuficient
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
SUFICIÉNŢĂ, suficienţe, s.f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulţumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
SUFICIÉNT2 m. Calificativ între „insuficient” şi „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. /<lat. sufficiens, ~ntis, it. sufficiente
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
SUFICIÉNŢ//Ă ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganţă. /<lat. sufficientia, it. sufficienza
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (adesea adv.) Destul, de ajuns. 2. (Despre oameni) Încrezut, prea mulţumit de sine; înfumurat. [Pron. -ci-ent. / cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens].
(Dicţionar de neologisme)
SUFICIÉNŢĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngâmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].
(Dicţionar de neologisme)
SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (şi adv.) destul, de ajuns. 2. (despre oameni) încrezut, prea mulţumit de sine; înfumurat. (< lat. sufficiens, it. sufficiente)
(Marele dicţionar de neologisme)
SUFICIÉNŢĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. (< it. sufficienza)
(Marele dicţionar de neologisme)
suficiént adj. m. (sil. -ci-ent), pl. suficiénţi; f. sg. suficiéntă, pl. suficiénte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
suficiénţă s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. suficiénţei; pl. suficiénţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
SUFICIÉNT adj. v. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeţ, trufaş, ţanţoş, vanitos.
(Dicţionar de sinonime)
SUFICIÉNT adj., adv. 1. adj. îndestulător, mulţumitor, satisfăcător. (O cantitate ~.) 2. adj. destul, îndestulător, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 3. adv. v. destul.
(Dicţionar de sinonime)
SUFICIÉNŢĂ s. v. aroganţă, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mân-drie, orgoliu, semeţie, trufie, vanitate.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
Suficient ≠ insuficient, nesuficient
(Dicţionar de antonime)