şaua

ŞA, şei, s.f. 1. Piesă de harnaşament confecţionată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului şi pe care şade călăreţul. ♢ Expr. A pune şaua (pe cineva) = a supune, a stapâni, a exploata (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din şa = a vorbi de sus, cu siguranţă de sine. 2. Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se stă în timpul deplasării vehiculului. 3. Os din spinarea găinii. ♢ Şaua turcească = scobitură in grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părţi de teren mai ridicate, cu care alcătuieşte un ansamblu; curmătură. Şaua dealului. [Var.: şea s.f.] – Lat. sella.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ŞA, şei f. 1) Piesă de harnaşament confecţionată din piele, care se fixează pe spinarea calului (sau a altor animale), servind pentru şederea comodă a călăreţului. ♢ A pune ~ua pe cineva a impune cuiva propria voinţă. A se ţine tare în ~ a fi stăpân pe situaţie; a fi sigur de ceva. 2) Scaunul bicicletei sau al motocicletei. 3) Os din spinarea găinii. ♢ ~ua turcească scobitură în osul sfenoid, în care se află glanda hipofiză. 4) Formă de relief reprezentând o depresiune între crestele unui lanţ muntos, servind adesea şi ca trecătoare. [Art. şaua; G.-D. şeii] /<lat. şella
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

şa (şéi), s.f. – 1. Piesă de harnaşament. – 2. Curmătură. – 3. Os din spinarea găinii. – 4. (Pl.) Parte a spinării din regiunea lombară. – Var. şea. – Mr., megl. şauă, şao, pl. şali. Lat. sĕlla (Puşcariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi şi şele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se foloseşte numai şale. Der. şelar, s.m. (persoană care face şi vinde şei), cu suf. -ar (după REW 7796, din lat. sĕllārius); şelărie, s.f. (loc unde se fac şi se vînd şei); şeuaş (var. şăuaş), s.m. (cal înşeuat); înşeua, vb. (a pune şaua pe cal); înşela, vb. (a înşeua; a amăgi; a trăda, a fi infidel; refl., a greşi); înşelătură, s.f. (amăgire, trişare); înşelăşag, s.n. (Mold., amăgire); înşelăciune, s.f. (amăgire, fraudă); îmşelător (var. înşelăcios), adj. (care înşală, amăgitor). Mulţi cercetători fac două cuvinte distincte din înşela „a înşeua” şi înşela „a amăgi” şi-l derivă pe ultimul din sl. mŭšelŭ „cîştig” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb., XIII, 110; Puşcariu, Dacor., VI, 327-32; DAR); cf. v. bg. mšel „amăgire”; dar trecerea semantică pare explicabilă, căci în rom. numeroşi termeni exprimă ideea de „a înşela” prin cea de „a-şi pune ceva nepotrivit”, cf. potcovi, încălţa, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), şi la fel sb. nasamariti, cu cele două sensuri (Rosetti, III, 99).
(Dicţionarul etimologic român)

şa s. f., art. şáua, g.-d. art. şéii; pl. şei
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
ŞA s. I. (GEOGR.) curmătură, (reg.) deşilătură. II. v. clitelum.
(Dicţionar de sinonime)

ŞA s. v. greabăn, samar, spate, spinare.
(Dicţionar de sinonime)