STRICÁ, stric, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ♢ Expr. (Refl.) A se strica căruţa în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când eşti încă departe de ţintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelişul tare al unui lucru (pentru a scoate şi a folosi conţinutul); a sparge. ♦ A sfărâma o uşă, o încuietoare, a deschide cu forţa (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acţiunea agenţilor exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanţe sau mirosuri neplăcute, nocive. ♢ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. şi intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situaţie. ♢ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greşi; a se face vinovat de ceva. ♢ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcţie organică, a dăuna sănătăţii. ♢ Expr. A-şi strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufleteşti) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfăşurare a unei acţiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezişul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influenţa pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greşit, cum nu trebuie. 8. Tranz. şi refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcţie, o aşezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ♢ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenţii, învoieli, legi, obligaţii. ♦ Tranz. (În superstiţii) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. şi tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obţine un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârşit (în mod nefiresc, prin împrăştierea participanţilor). – Lat. extricare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A STRICÁ stric 1. tranz. 1) (obiecte) A face să se strice. 2) A preface din bun în rău. Grindina ~t via. 3) A face în mod necalitativ. Croitorul ~t costumul. 4) (acţiuni, stări de lucruri etc.) A face să nu-şi continuie desfăşurarea. ~ planurile cuiva. ~ casa cuiva. 5) A consuma fără folos; a irosi. ~ mâncarea cu cineva. 6) fig. (înţelegeri, relaţii între diferite persoane, legi etc.) A considera nevalabil; a anula. ~ legăturile de prietenie cu cineva. ~ o tocmeală. 2. intranz. A face rău; a fi nefolositor. Fumatul strică. ♢ Nu strică (sau n-ar ~) nu-i rău (sau n-ar fi rău). /<lat. extricare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE STRIC//Á mă stric intranz. 1) (despre construcţii sau despre obiecte tari) A-şi pierde integritatea (prin învechire sau prin acţiunea unor factori externi). Vesela se strică. ♢ ~ de râs a râde tare şi mult. 2) (despre sisteme tehnice sau organice) A ieşi din funcţiune; a nu mai funcţiona (normal); a se avaria; a se deteriora; a se defecta; a se deregla; a degrada. ♢ S-a stricat căruţa în mijlocul drumului se spune când în desfăşurarea unei acţiuni intervine un obstacol neprevăzut. A i se ~ cuiva cheful (sau pofta) a pierde cheful (sau pofta). A i se ~ cuiva inima a se mâhni. A-şi ~ gura degeaba a vorbi zădarnic. 3) A-şi pierde proprietăţile pozitive (sub influenţa factorilor externi); a se descompune; a se înăcri; a se altera. 4) (despre aer) A se face greu de respirat; a deveni infect; a se vicia. 5) (despre timp) A se schimba în rău; a deveni nefavorabil. 6) fig. A duce o viaţă de plăceri uşoare; a trăi în desfrâu; a se destrăbăla; a se desfrâna; a se deprava. ♢ Bea de se strică face abuz de alcool. 7) fig. A rupe relaţiile reciproce. ~ cu vecinii. 8) fig. pop. (despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârşit în mod forţat. Hora s-a ~at. /<lat. extricare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
stricá (-c, -a\'t), vb. – 1. A rupe, a frînge. – 2. A desface, a descompune. – 3. A distruge, a deteriora, a face nefolositor. – 4. A prejudicia, a dăuna. – 5. A jefui, a fura. – 6. A ucide, a omorî.\r\n – 7. A viola, a silui, a dezonora. – 8. A deprava, a corupe. – 9. A nimici, a prăpădi, a zdrobi, a terfeli, a vătăma. – 10. A dezbina, a învrăjbi. – 11. A rupe un pact, a încălca, a contraveni. – 12. A consuma, a cheltui fără rost. – 13. A fi de vină, a constitui cauza. – 14. (Refl.) A se altera, a se putrezi. – Megl. stri(cari). Lat. extrῑcāre „a eviscera” (Tiktin; Capidan 277; Puşcariu, Lr., 199), cf. calabr. stricare „a freca”, sp. estregar. Pentru semantismul din rom., trebuie să se pornească de la sensul primitiv al lui trῑcae „contrarietate, neplăcere”, trῑcāri „a face dificultăţi”, de unde extrῑcāre „a desface (ceea ce rezistă)”. După Battisti, V, 3655, it. striccare „a-l durea spatele în urma ostenelii”, umbr. strica „a distruge”, v. it. stricare, strigare „a desface”, a cărui identitate cu cuvîntul romanic nu ridică îndoială, s-ar explica prin longod. strikkan „a închide cu o ţintă”; dar această explicaţie nu poate servi pentru rom., şi nu pare suficientă pt. it. Der. stricăcios, adj. (care strică; coruptibil; dăunător, vătămător); stricăciune, s.f. (daună; corupţie); stricător, adj. (dăunător, nociv).
(Dicţionarul etimologic român)
stricá vb., ind. prez. 1 sg. stric, 3 sg. şi pl. strícă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
STRICÁ vb. 1. v. deteriora. 2. v. ponosi. 3. v. ruina. 4. v. avaria. 5. v. defecta. 6. v. forţa. 7. v. distruge. 8. v. altera. 9. v. altera. 10. v. deranja. 11. v. caria. 12. v. dăuna. 13. v. vătăma. 14. (MED.) a i se deranja. (I s-a ~ stomacul.) 15. v. polua. 16. a se închide, a se mohorî, a se posomorî. (Vremea s-a ~.) 17. a (se) corupe, a (se) deforma. (O limbă care s-a ~ sub influenţa ...) 18. a (se) corupe, a decădea, a (se) deprava, a (se) desfrâna, a (se) destrăbăla, a (se) perverti, a (se) vicia, (rar) a (se) dezmăţa, (înv.) a (se) sminti. (S-a ~ într-un mediu imoral.) 19. v. zădărnici. 20. v. desface.
(Dicţionar de sinonime)
STRICÁ vb. v. abroga, anula, asasina, certa, contagia, contamina, deflora, deochea, deplasa, descoase, desfiinţa, destrăma, deşira, devasta, dezarticula, dezvirgina, disloca, distruge, infecta, infirma, invalida, irosi, înrăutăţi, învrăjbi, jefui, luxa, molipsi, mutila, nimici, omorî, pierde, pârjoli, prăda, prăpădi, pustii, risipi, schilodi, scrânti, sfărâma, sparge, suci, supăra, suprima, ucide.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A strica ≠ a drege, a repara, a tocmi, a zidi
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A STRICÁ stric 1. tranz. 1) (obiecte) A face să se strice. 2) A preface din bun în rău. Grindina ~t via. 3) A face în mod necalitativ. Croitorul ~t costumul. 4) (acţiuni, stări de lucruri etc.) A face să nu-şi continuie desfăşurarea. ~ planurile cuiva. ~ casa cuiva. 5) A consuma fără folos; a irosi. ~ mâncarea cu cineva. 6) fig. (înţelegeri, relaţii între diferite persoane, legi etc.) A considera nevalabil; a anula. ~ legăturile de prietenie cu cineva. ~ o tocmeală. 2. intranz. A face rău; a fi nefolositor. Fumatul strică. ♢ Nu strică (sau n-ar ~) nu-i rău (sau n-ar fi rău). /<lat. extricare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
stricá (-c, -a\'t), vb. – 1. A rupe, a frînge. – 2. A desface, a descompune. – 3. A distruge, a deteriora, a face nefolositor. – 4. A prejudicia, a dăuna. – 5. A jefui, a fura. – 6. A ucide, a omorî.\r\n – 7. A viola, a silui, a dezonora. – 8. A deprava, a corupe. – 9. A nimici, a prăpădi, a zdrobi, a terfeli, a vătăma. – 10. A dezbina, a învrăjbi. – 11. A rupe un pact, a încălca, a contraveni. – 12. A consuma, a cheltui fără rost. – 13. A fi de vină, a constitui cauza. – 14. (Refl.) A se altera, a se putrezi. – Megl. stri(cari). Lat. extrῑcāre „a eviscera” (Tiktin; Capidan 277; Puşcariu, Lr., 199), cf. calabr. stricare „a freca”, sp. estregar. Pentru semantismul din rom., trebuie să se pornească de la sensul primitiv al lui trῑcae „contrarietate, neplăcere”, trῑcāri „a face dificultăţi”, de unde extrῑcāre „a desface (ceea ce rezistă)”. După Battisti, V, 3655, it. striccare „a-l durea spatele în urma ostenelii”, umbr. strica „a distruge”, v. it. stricare, strigare „a desface”, a cărui identitate cu cuvîntul romanic nu ridică îndoială, s-ar explica prin longod. strikkan „a închide cu o ţintă”; dar această explicaţie nu poate servi pentru rom., şi nu pare suficientă pt. it. Der. stricăcios, adj. (care strică; coruptibil; dăunător, vătămător); stricăciune, s.f. (daună; corupţie); stricător, adj. (dăunător, nociv).
(Dicţionarul etimologic român)
stricá vb., ind. prez. 1 sg. stric, 3 sg. şi pl. strícă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
STRICÁ vb. 1. v. deteriora. 2. v. ponosi. 3. v. ruina. 4. v. avaria. 5. v. defecta. 6. v. forţa. 7. v. distruge. 8. v. altera. 9. v. altera. 10. v. deranja. 11. v. caria. 12. v. dăuna. 13. v. vătăma. 14. (MED.) a i se deranja. (I s-a ~ stomacul.) 15. v. polua. 16. a se închide, a se mohorî, a se posomorî. (Vremea s-a ~.) 17. a (se) corupe, a (se) deforma. (O limbă care s-a ~ sub influenţa ...) 18. a (se) corupe, a decădea, a (se) deprava, a (se) desfrâna, a (se) destrăbăla, a (se) perverti, a (se) vicia, (rar) a (se) dezmăţa, (înv.) a (se) sminti. (S-a ~ într-un mediu imoral.) 19. v. zădărnici. 20. v. desface.
(Dicţionar de sinonime)
STRICÁ vb. v. abroga, anula, asasina, certa, contagia, contamina, deflora, deochea, deplasa, descoase, desfiinţa, destrăma, deşira, devasta, dezarticula, dezvirgina, disloca, distruge, infecta, infirma, invalida, irosi, înrăutăţi, învrăjbi, jefui, luxa, molipsi, mutila, nimici, omorî, pierde, pârjoli, prăda, prăpădi, pustii, risipi, schilodi, scrânti, sfărâma, sparge, suci, supăra, suprima, ucide.
(Dicţionar de sinonime)
Antonime:
A strica ≠ a drege, a repara, a tocmi, a zidi
(Dicţionar de antonime)